14:38:54 19.05.2024
Stiri

27 martie / 9 aprilie 1918: „Republica Moldovenească (Basarabia)... de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa, România”

Actualitate 27.03.2024 08:59 Vizualizări1064 Autor: Ziarul National
27 martie / 9 aprilie 1918: „Republica Moldovenească (Basarabia)... de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa, România” Clădirea în care Sfatul Țării a votat Unirea Basar






Text semnat, pentru Ziarul NAȚIONAL, de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova





„Nici o națiune nu poate să-și dea măsura sa, nu poate să ajungă la deplina sa dezvoltare intelectuală, nu poate contribui demn la tezaurul comun al cunoștințelor și frumuseților umane fără unitate națională”, Take Ionescu (decembrie 1914)

Primul Război Mondial și destrămarea mirajului „Sfintei Rusii”

Prefațând culegerea „Națiunea română. Românii liberi și cei oprimați”, editată în 1914 la Paris, profesorul de la Universitatea Sorbona, Charles Seignobos (1854 - 1942), consemna că poporul român, fiind „cel mai vechi și civilizat în spațiul Europei de Est”, fusese victima a două accidente istorice majore, ale căror consecințe se resimțeau inclusiv la începutul secolului al XX-lea: 1) împărțirea sa în trei principate, în secolul al XV-lea, într-o perioadă în care națiunile nu se formaseră încă în niciuna din părțile continentului european, rămânând astfel divizată și în secolele următoare; 2) două principate ajunseseră sub dominație turcă, formând în secolul al XIX-lea o Românie regenerată, în timp ce sultanul, suveran străin și indiferent față de viitorul poporului român, a admis detașarea a două bucăți din teritoriul acestuia, oferind Bucovina împăratului Josef și Basarabia – țarului Alexandru.

În pofida vicisitudinilor istoriei, timpul, în opinia prof. Ch. Seignobos, lucra inclusiv în favoarea românilor rămași sub dominația capricioasă și ostilă a birocrației ruse. Aceasta deoarece evoluția generală a lumii civilizate conducea inexorabil spre instaurarea unor regimuri tot mai democratice și liberale, în cadrul cărora federalismul și autonomia, cu consecințele lor inevitabile, conduceau spre constituirea în grupuri politice a națiunilor naturale.

În același sens se pronunța și marele istoric Nicolae Iorga, într-un articol privind viitorul națiunii române, în care, la finalul unui amplu excurs istoric, constatând „dezvoltarea unei originale civilizații românești de prim rang în cadrul manifestărilor culturale ale epocii”, atrăgea atenția asupra faptului că sosise momentul în care națiunea română trebuia să-și revendice toate drepturile derivate atât din trecutul său onorabil, cât și din valoarea sa numerică și umană: „Dacă ne gândim la un viitor național în cadrul aceluiași Stat român pentru toți membrii națiunii și dacă punem, prin toate mijloacele pașnice, bazele unei civilizații românești comune, nu ne putem reproșa decât că am început a vorbi și a acționa cu întârziere în această direcție”.

Este adevărat că, în momentul declanșării Primului Război Mondial, nu doar popoarele din interiorul Imperiului țarist, ci și multe țări europene continuau să rămână vrăjite de mirajul „Sfintei Rusii”, creat și întreținut cu grijă de un întreg aparat propagandistic, ce împiedica observarea stării reale a lucrurilor. Cu puțin timp înainte de declanșarea războiului mondial, la 2/15 aprilie 1914, ziarul „Românul” din Arad publica, bunăoară, articolul „Sfânta Rusie” în care, cu referire la „un om de mare influență și autoritate, un bun cunoscător al realităților din Basarabia”, se pretindea că, „din punct de vedere administrativ și economic, țărănimea română nicăieri nu are o soartă mai bună decât în Basarabia, sub stăpânire rusească”.

Au fost însă suficiente câteva luni de viață liberă, după Revoluția din februarie 1917 și căderea dinastiei Romanovilor, pentru ca mirajul „Sfintei Rusii” să se destrame de la sine. Așa cum mărturisea Onisifor Ghibu, „am văzut cu ochii mei și am trăit întreaga epocă de prefacere a Basarabiei din gubernie rusească, în provincie autonomă, apoi în «republică moldovenească» și, în sfârșit, în parte integrantă a României Mari. Am fost martor ocular al întregului proces sufletesc, social, politic și economic, pe care l-a parcurs în timp destul de scurt, această provincie”.

CITIȚI și 27 martie 1918 // Anatol Petrencu: În componența Imperiul Rus, Basarabia a fost o gubernie agrară, săracă și cvasi-analfabetă, iar după Unirea cu România – economia, educația și societatea au cunoscut o modernizare accelerată

„Sângele apă nu se face”: Basarabenii pe fronturile Primului Război Mondial

Mobilizați din 1914 și siliți să-și verse sângele pentru o cauză străină, țăranii români din Basarabia au venit în contact, în Bucovina și în Galiția, cu prizonierii români bucovineni și transilvăneni. Apoi, în 1916, ei s-au întâlnit în permanență pe frontul românesc cu românii din Vechiul Regat. „Acolo au văzut ei că frații lor sunt mai mulți, toți știu carte, că România și Bucovina sunt mult mai civilizate ca Basarabia, că țările acestea au șosele, au multe linii de cale ferată, au școli românești, au administrație și judecătorii românești, că pământul mai bine se cultivă la ei și altele” (Petre V. Ștefănucă). Ca urmare a acelei descoperiri, nicio școală, nicio propagandă n-a putut să-l pregătească pe țăranul român din Basarabia mai mult și mai bine pentru unirea cu România, decât războiul din 1914 - 1918.

În atare mod, în timp ce încă la finele anului 1914, D. Furtună își exprima convingerea că „nu-i aruncată această peninsulă a românismului în înecul cotropirii moschicești”, adevărul respectiv și-a găsit o deplină confirmare în chiar primele zile după Revoluția din februarie 1917 din Rusia. Așa cum afirma un bun cunoscător al acelei perioade, etnologul Petre V. Ștefănucă (1906 - 1942), războiul mondial și revoluția rusă „au dărâmat zidurile pușcăriei popoarelor – Rusia țaristă – de unde au ieșit la limanul vieții lor naționale și românii din Basarabia”. Impresionante, în opinia autorului, au fost întâlnirile dintre românii basarabeni și prizonierii români din armata austro-ungară în anii războiului mondial. „Moldovenii, scria Petre Ștefănucă, ținuți închiși între granițele de fier ale Rusiei, nu știau că neamul lor se întinde și în cuprinsul altor țări. În timpul războiului ei au descoperit această mare taină, lărgindu-și astfel orizontul conștiinței lor naționale. Proverbul «sângele apă nu se face» îl cunoaștem în profunzimea sensului său numai când aflăm înfrățirea de pe front și captivitate dintre românii din Basarabia și cei din celelalte ținuturi românești. Câți dintre ei nu vor fi trăit drama sufletească a lui Apostol Bologa din «Pădurea spânzuraților» a romancierului Liviu Rebreanu, atunci când știau că în tranșeele din fața lor se ascund soldați de același neam, asupra cărora sunt îndemnați să tragă!”.

Războiul european și alianța Rusiei cu România au prilejuit multe cărări de întâlnire între fiii aceluiași neam, care nu se mai văzuseră de un veac. Cel dintâi contact s-a produs în 1914 pe frontul Galiției, când hazardul a făcut ca românii din Ardeal să se întâlnească cu cei din Basarabia, cu armele ridicate unii împotriva altora și gata să se ucidă pentru două pajuri străine, fără să știe că același sânge curge în venele lor. În Bucovina, menționa Petre Ștefănucă, s-au întâlnit urmașii lăpușnenilor și ai orheienilor cu strănepoții vechilor plăieși și amintirea lui Ștefan cel Mare i-a apropiat pe unii de alții mai mult decât graiul și obiceiurile.

Însă basarabenii au luptat și alături de frații lor, în bătăliile de la Mărășești și Oituz. Datorită războiului, au putut trece „râul blestemat” al Prutului, în Moldova, unde au constatat că românii sunt de același neam cu ei, având aceeași limbă, aceleași obiceiuri și credințe. „Luminându-le conștiința lor națională, - continuă Petre V. Ștefănucă, - ei s-au convins că Prutul taie adânc în trupul aceluiași neam românesc”, respectiv, „întâlnirile și înfrățirile, din timpul războiului, între românii basarabeni și cei din celelalte ținuturi au deschis drumul și au ușurat înfăptuirea actului politic de la 27 martie”. „Când România a intrat în război alături de ruși, -relatează autorii volumului mai sus menționat, - zeci de mii de moldoveni au trecut apele blestemate ale Prutului și în clipe de răgaz, când vârtejul luptei se mai domolea, frații se opreau, destăinuindu-și unii altora sufletele. Soldații ascultau întâmplări din vremuri vechi, rostite de bătrâni, iar ofițerii, care veniseră cu volumele lui Cehov și Arțibașev la oblâncul cailor, lepădau bagajul luat de acasă, așezând în loc povestirile lui Creangă și Sadoveanu. În sufletele lor o lume întreagă se dărâma și alta îi lua locul”. „Influența pe care românii au exercitat-o asupra basarabenilor, - conchid autorii volumului „Națiunea română. Românii liberi și cei oprimați” (1914), - nu se poate măsura, dar nici nu se poate tăgădui, în orice caz. Moldovenii s-au întors acasă cu alte idei și îmbogățiți cu multe sentimente noi”.

„Primăvara basarabeană”. Etapele revenirii în cadrul statului român

Deja în anii războiului mondial, a devenit evident faptul că regiunile ocupate de Rusia, inclusiv Basarabia, erau nu numai diferite comparativ cu națiunea rusă, ci chiar profund ostile cuceritorilor lor. Intelectualii care urmăreau atent evoluția evenimentelor din cadrul Imperiului Țarist au remarcat, încă la începutul anului 1917, că Basarabia avea șansa de a deveni o veritabilă țară civilizată, pentru binele întregii umanități, doar în cazul în care s-ar fi eliberat de jugul Rusiei – „închisoarea popoarelor”, - pentru a se reintegra națiunii române. Doar cu această condiție, menționau aceiași autori, Basarabia putea beneficia de situația avantajoasă la intersecția marilor căi comerciale ce leagă lumea occidentală cu cea orientală, dezvoltându-și, astfel, plenar toate energiile aflate până atunci într-o stare latentă.

Chiar dacă nu a figurat pe agenda priorităților factorilor de decizie politică de la București, Basarabia a urmat o logică proprie a evenimentelor, proclamându-și, consecutiv, pe 2 decembrie 1917, autonomia, pe 24 ianuarie 1918 – independența, și pe 27 martie 1918 – unirea cu România. Câteva luni mai târziu (15/28 noiembrie), Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiționată a Bucovinei cu România, iar pe 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, constituindu-se astfel statul național unitar român.

Procesele respective au fost puternic accelerate de un eveniment surprinzător, produs în capitala Rusiei la începutul anului 1917, care a cuprins în scurt timp întregul teritoriu al imperiului.

Revoluția din februarie 1917 din capitala Rusiei țariste și căderea dinastiei Romanov au produs un puternic ecou inclusiv în teritoriul dintre Prut și Nistru, trezind conștiința națională a populației și dorința ei de revenire în spațiul etnic, cultural și civilizațional din care fusese smulsă în mod abuziv ca urmare a războiului ruso-turc din 1806 - 1812. Conștiința națională a românilor din Basarabia și dorința lor de a se uni cu România au fost puternic stimulate de revoluția din februarie 1917, iar revenirea Basarabiei în cadrul statului român s-a realizat în câteva etape, cunoscând – la fel ca în celelalte provincii istorice românești – un profund caracter popular.

Într-o primă etapă, obținerea autonomiei Basarabiei a fost primul deziderat, inclus în programul Partidului Național Moldovenesc, elaborat cu participarea unor intelectuali și lideri de opinie ca V. Stroescu, P. Gore, Pan Halippa, V. Herța, A. Groapă, P. Corobceanu, O. Ghibu. În programul P.N.M., publicat la 9 aprilie 1917 în ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, se menționa că formațiunea politică respectivă „se simte datoare a păși pe calea dobândirii drepturilor cetățenești și naționale pentru moldovenii din Basarabia și de dincolo de Nistru”. Partidul se angaja să lupte „pentru dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătorești, școlare și economice a Basarabiei”, „alături de celelalte popoare ale Rusiei pentru slobozeniile naționale ale tuturor, pentru înfăptuirea votului (glăsuirei) obștesc, deopotrivă, de-a dreptul (deschis) și tăinuit, pentru slobozenia cuvântului, a tiparului, a adunărilor și a credinței și pentru așezarea unui chip (formă) nou de ocârmuire a țării”.

Revendicări similare formulaseră în acea perioadă și liderii mișcărilor de eliberare națională din Ucraina, Polonia, Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia ș.a., dovadă a faptului că în prima fază a revoluției, considerându-se că odată ce țarismul - „răul tuturor relelor” – fusese înlăturat, toate popoarele din Rusia, unite într-o familie unică, se puteau dezvolta, de acum înainte, în mod liber, democratic și independent. În plus, mai persista și temerea de o eventuală răsturnare a situației în capitala Rusiei (cum s-a și întâmplat, de fapt, în toamna anului 1917), cu consecințe nefaste pentru popoarele de la periferii, abia eliberate. „Cine știe cum se va întoarce cârma revoluției! Că va merge încă spre stânga, se va mai retrage spre dreapta ori va țintui locului ca în 1906, la spânzurători și sugrumată – nimeni nu știe”, avea să noteze Romulus Cioflec, un profesor ardelean refugiat în acele zile în Basarabia, dând expresie unor temeri sociale mai largi.



Profund conștienți de marea responsabilitate pe care și-o asumaseră, propunându-și emanciparea Basarabiei de sub dominația rusească, liderii P.N.M. au căutat să fie cât mai expliciți în descifrarea semnificației autonomiei politice și teritoriale pentru ținutul dintre Prut și Nistru. Astfel, se preconiza crearea unei instituții legislative a provinciei, numită Dietă provincială (Sfatul Țării), ce urma să elaboreze și să aprobe „toate legile, care privesc viața din lăuntrul țării” (p. 3); ca administrația și judecătoriile să fie alcătuite din băștinași și activitatea lor să se desfășoare într-o limbă a majorității populației, limba rusă urmând să rămână ca mijloc de comunicare cu autoritățile centrale, respectiv cu capitala Rusiei (p. 4); deschiderea școlilor, cu mai mulți ani de instruire, în toate satele și orașele provinciei, cu frecvența obligatorie pentru toți copiii de vârstă școlară și cu predarea tuturor disciplinelor în limba națională a poporului, respectiv în limba română (p. 5). Având în vedere că până atunci, în toate școlile, de toate treptele, predarea se făcea în limba rusă, în același punct al programului P.N.M. se specifica că limba rusă nu va fi înlăturată din școală, ea rămânând în continuare o disciplină de studiu, la fel ca celelalte obiecte.

În program mai erau revendicate autonomia bisericii, înființarea mitropoliei Basarabiei, desfășurarea serviciului divin în limba maternă (p. 6), crearea armatei naționale (p. 7), stoparea colonizării ținutului și împroprietărirea cu pământ a băștinașilor fără sau cu pământ insuficient (p. 8).

Odată adoptat și făcut public, în perioada aprilie - mai 1917, membrii Partidului Național Moldovenesc au efectuat o amplă activitate de propagare a revendicărilor naționale înscrise în program.

În același timp, românii din zona Odessei pledau pentru folosirea limbii materne în biserică, învățământ, iar diverse categorii socio-profesionale (învățători, preoți, militari etc.) căutau forme de a-și apăra interesele specifice. S-a vorbit, în acea perioadă, despre drepturile politice, socio-economice, culturale și religioase din Basarabia, cerându-se, în lunile iunie - iulie 1917, convocarea Sfatului Țării, învestit cu puterile unui organism reprezentativ unitar al democrației revoluționare.

Biserica rusă, mijloc de rusificare și de anihilare a caracterului specific al noroadelor

Un rol important în trezirea la o nouă viață națională a populației din Basarabia l-a avut prima adunare liberă a preoților și mirenilor din 19 - 20 aprilie / 2 - 3 mai 1917, ținută în Sala eparhială din Chișinău, cu participarea a 250 de delegați, la care s-a cerut: autonomia Basarabiei, constituirea Consiliului suprem, studierea limbii materne a populației majoritare, a istoriei Basarabiei, istoriei românilor, culturii și literaturii naționale, predarea în școli a limbii materne și folosirea ei în administrație, judecătorie, biserică, respectarea drepturilor minorităților naționale etc. „Pentru naționalități, - se menționa într-o lucrare apărută în acei ani, - biserica rusă centralizată a fost un mijloc de rusificare și de anihilare a caracterului specific al noroadelor, de aceea prima lovitură i-o dau aceste popoare, când soarele libertății le trezește la viață nouă. În Basarabia, terenul revoluției în biserică era dinainte pregătit. Dar gândul preoțimii nu era să se agite în mișcări izolate; trebuia un congres care să-i apropie pe toți și în care să se dezbată nu numai chestiunile bisericești profesionale rămase pe planul al doilea, ci, mai ales, problemele mari politice și naționale răscolite de revoluție”.

Dorința preoțimii s-a tradus repede în faptă și în zilele de 19 - 20 aprilie, în Casa Eparhială din Chișinău, s-a ținut Congresul extraordinar eparhial al preoțimii și mirenilor din eparhia Chișinăului. Aceasta a fost cea dintâi adunare liberă a preoțimii și mirenilor din Basarabia. Problemele ce s-au dezbătut atunci arată marea însemnătate a congresului. Rând pe rând au fost cercetate relațiile cu Guvernul Provizoriu al Rusiei revoluționare, problema războiului, forma de guvernământ și, îndeosebi, problema națională a Basarabiei. Aceste idei largi democratice, această desfacere de trecut a apropiat preoțimea de masele populare, fapt care a slujit mult interesele naționale. La congresul de la Moscova, delegații moldoveni, prin glasul preotului Partenie, au susținut cu multă hotărâre, în fața a peste o mie de reprezentanți ai Rusiei întregi, dreptul la autonomie al moldovenilor.

În cadrul aceleiași prime etape au avut loc și alte manifestări de amploare, ilustrând caracterul profund popular al revendicărilor de autonomie a Basarabiei: primul Congres al societăților cooperatiste din Basarabia (mai 1917), primul Congres al țăranilor și primul Congres al corpului didactic basarabean (ambele în mai 1917), Sfatul împuterniciților soldaților și ofițerilor moldoveni de pe frontul românesc etc. Nu în ultimul rând, acțiunile social-politice ale militarilor moldoveni, dar și ale țăranilor, ale satului basarabean, în general, au fost un factor activ în procesul de redeșteptare națională din anul 1917.

„Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu național”

Între 8 și 14 septembrie 1917, la Kiev a avut loc un Congres al popoarelor din Rusia, la care au participat și șase delegați moldoveni. În numele românilor din Basarabia, Teofil Ioncu (1885 - 1954), membru în delegație din partea Partidului Național Moldovenesc, a salutat congresul și a declarat: „Mulți ați auzit de moldoveni, dar puțini cred că știți că națiune moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu național, iar dacă noi numim moldovenești cuvintele și organizațiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmașilor noștri, de care avem foarte mulți, ca și dumneavoastră, și el servește de a ne acuza pe noi de separatiști”. Ioncu s-a pronunțat împotriva încercărilor de a reduce Basarabia la un simplu guvernământ al Ucrainei, precizând: „Dacă în aspirațiile noastre politice ne vom lovi mereu de deziluzii, atunci noi, urmând drumul necesității care nu cunoaște hotare, din prieteni ai democrației rusești ne vom face separatiști”.

Astfel, în cadrul Congresului militar-moldovenesc din 20 - 27 octombrie 1917 de la Chișinău, delegații căruia reprezentau cei circa 250 - 300 de mii de ostași, marinari și ofițeri basarabeni împrăștiați de împrejurări pe toate fronturile Primului Război Mondial, au decis constituirea cât mai grabnică a Sfatului Țării ca organ suprem de conducere al Basarabiei. Conform hotărârii acelui congres, Sfatul Țării urma să fie alcătuit din 120 de deputați, rezervându-li-se și moldovenilor din partea stângă a Nistrului 10 locuri în plus, care nu puteau fi lăsați în voia sorții. Pentru urgentarea creării acestei înalte instituții reprezentative a fost ales, din rândul militarilor, un comitet, Biroul de organizare al Sfatului Țării, care a pregătit convocarea respectivului for.

Investigațiile recente ale istoricilor și descoperirea unor noi documente de arhivă completează substanțial tabloul luptelor pentru unitate națională purtate de românii basarabeni în anul 1917, probând faptul că dispozițiile prounioniste ale unui segment influent din cadrul mișcării naționale din Basarabia s-au manifestat chiar anterior proclamării independenței de stat a Republicii Democratice Moldovenești, respectiv până la intrarea, la începutul lunii ianuarie 1918, a trupelor românești în Basarabia. În orice caz, cert este că din chiar primele zile de la căderea regimului țarist în Rusia, pentru numeroși intelectuali din interfluviul pruto-nistrean devenise evident că întocmirea unei „noi ordini” în Europa nu putea fi sigură și durabilă, atât timp cât problema națională a poporului daco-român nu era „rezolvată în total, în sensul unirii și a desființării apăsării”.

27 martie/ 9 aprilie 1918: Triumful dreptății naționale și sociale

În Declarația de unire a Basarabiei cu România din 27 martie/ 9 aprilie 1918, adoptată cu 86 de voturi „pro”, 3 „împotrivă”, 36 de abțineri și 13 absențe, Sfatul Țării – organul suprem legislativ reprezentativ și electiv al Basarabiei, constituit prin delegarea reprezentanților partidelor politice, ai păturilor sociale, ai etniilor conlocuitoare etc., a decis, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, în baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România”.

În așa mod, „după un veac și mai bine de iobăgie sufletească și politică a românilor dintre Prut și Nistru, la 27 martie (st. v.) 1918, printr-un act spontan și plin de o netăgăduită conștiință românească, prin voința unanimă a norodului basarabean și prin votul reprezentanților săi legali din Sfatul Țării, Moldova dintre Prut și Nistru revine la sânul Patriei daco-romane, de la care mai înainte fusese silnic dezlipită” (Gh. V. Andronachi, 1933).

Redând atmosfera înălțătoare a acelor zile de primăvară a anului 1918, omul politic și de cultură basarabean Ștefan Ciobanu menționa că unirea era dorită, că ea „plutea în aer”: era momentul culminant al sforțărilor poporului basarabean pentru a-și dobândi libertatea națională, era ultimul act revoluționar pe care trebuia să-l facă pentru a-și determina soarta.

Constantin Stere, la rândul său, în luarea de cuvânt în acea memorabilă ședință a Sfatului Țării, avea să menționeze că însăși istoria revendica unirea nu numai a Basarabiei, ci a tuturor pământurilor românești cu țara mult pătimită. Adresându-se în limba rusă reprezentanților minorităților etnice, C. Stere a subliniat imposibilitatea statului român de a renunța la drepturile sale istorice asupra teritoriului dintre Prut și Nistru și la idealurile unității naționale. Or, o renunțare, inimaginabilă, la aceste drepturi, concluziona C. Stere, ar fi avut ca urmare sfâșierea Basarabiei în bucăți de către vecini și reactualizarea grozăviilor trecutului apropiat. Distinsul luptător arăta că reprezentanții etniilor conlocuitoare nu aveau dreptul moral de a se opune hotărârii românilor basarabeni de revenire la spațiul firesc al existenței lor, lansând și un vibrant apel către toți deputații de a-și asuma cu fermitate responsabilitatea pentru triumful dreptății naționale și sociale.

Pledând în susținerea unui astfel punct de vedere și exprimând opinia Comitetului național al polonezilor din Basarabia, deputatul Felix Dudkevici s-a pronunțat, în acea ședință istorică a Sfatului Țării, pentru unirea Basarabiei cu România „așa cum o cer moldovenii – stăpâni de baștină a acestei țări”. „M-am urcat la această tribună, - menționa F. Dudkevici în luarea sa de cuvânt, - numai ca să arăt bucuria noastră, a polonezilor, pentru actul istoric ce-l săvârșiți și prin care realizați dreptul popoarelor de a-și hotărî soarta, realipindu-vă la sânul maicii de la care ați fost rupți cu sila, acum mai bine de o sută de ani”. Referitor la abținerea de la vot a deputaților minorității germane din Basarabia, Vasile Stoica („Minoritatea noastră germană”, 1926) avea să afirme ulterior că, atunci când „în urma marii revoluții rusești din 1917 Basarabia a devenit stat independent, iar apoi s-a unit iarăși cu vechiul trup al Moldovei, germanii din această provincie s-au solidarizat cu aspirațiile populației românești și au aderat întru toate la hotărârile ei”.

Cât privește abținerea de la vot a reprezentanților celorlalte minorități etnice din Sfatul Țării, motivul acelei reticențe a fost explicat prin faptul că, „fiind încă neclar viitorul – chiar cel mai apropiat, - se impunea precauțiune și prudență. De aceea, cea mai bună ieșire din această dilemă era – abținerea de la votare: să nu se supere nici moscoviții, nici românii”.

În situația în care reprezentanții minorităților etnice din Basarabia ezitau în adoptarea unei poziții tranșante în „problema națională a unirii popoarelor după particularitățile lor de rasă și etnice”, misiunea finalizării logice a „revoluției naționale” în Basarabia și-au asumat-o deputații Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării, afirmându-se, cu justificat temei, că „acum, când noi vroim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanții minorităților n-au dreptul moral de a închide ușa în fața noastră” (C. Stere).

România Întregită – „o mare impulsiune dată energiei românești”

La o privire de ansamblu asupra evenimentelor produse acum 106 ani în spațiul de cultură și civilizație românească, Marea Unire din 1918 apare drept o încununare a eforturilor tuturor românilor aflați sub stăpânirea ungurească, austriacă sau rusească, „de a-și croi soarta după buna lor pricepere” și de „a se înălța la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a așezământului de pace europeană” (Ioan Lupaș).

Meditând asupra semnificației anului 1918 pentru români, marele istoric Alexandru D. Xenopol, - autorul primei sinteze moderne de istorie națională a românilor, în împrejurările politico-militare interne și externe extraordinare din anii 1917 - 1919, când se întregea statul național român și erau înlăturate ocupațiile străine care au grevat asupra teritoriului național până atunci, istoric ajuns la vârsta marii înțelepciuni, - aprecia că în istoria noastră există două mari acte care ne-au definit: cucerirea Daciei de către romani și Unirea din 1918. Primul dintre ele ne-a definitivat ființa etnică, structura de esență romanică, latină a poporului și limbii pe care o vorbim în calitate de comunitate umană de atunci încoace. Prin cel de al doilea mare moment ne-am definitivat statul național, cadrul politic-statal cuprinzător al masei românești și teritoriul locuit de acesta, în interiorul căruia și-a desfășurat ulterior existența.

Obținând realizarea idealului reunirii tuturor teritoriilor locuite de români în cadrul aceluiași stat național unitar, în perioada dintre cele două războaie mondiale, România va reuși să se integreze nu numai politic sau cultural, ci și sub aspect economic în cadrul proceselor general-europene.

Rezultat al materializării principiului naționalităților și al dreptului popoarelor la autodeterminare, România a devenit, grație Marii Uniri din 1918, o țară de mărime medie în Europa, plasându-se pe locul 8 după numărul de locuitori și pe locul 10 ca suprafață. În același timp, așa cum aprecia în 1919 cunoscutul scriitor și ziarist Pamfil Șeicaru (1894-1980), România Mare nu era „numai un apogeu politic și militar, ci o mare impulsiune dată energiei românești. Toate puterile de muncă, în toate domeniile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărâmat zăgazurile. Forțele descătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărâmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzându-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața publică sau culturală vom întâlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea”.

Perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale a însemnat un drum ascendent al societății românești, statul național unitar român înregistrând progrese esențiale incontestabile în efortul de modernizare politică, economico-socială și culturală, cu efecte benefice în toate provinciile sale istorice. Așa cum rezultă din investigațiile istoricilor, economiștilor, sociologilor, demografilor efectuate în cele peste trei decenii de la 1989, dar și anterior, din punctul de vedere al potențialului ei natural, uman și productiv-economic, România Întregită s-a situat printre primele 10 țări ale Europei interbelice. Cu alte cuvinte, România a ajuns, în anul 1938, printre țările cu un potențial economic mediu european, ceea ce pentru un segment istoric de numai două decenii a însemnat un remarcabil progres, acest lucru constituind rezultatul triumfului voinței tuturor românilor de a viețui împreună.


Stiri relevante
19.05.2024 10:33 432 Matrioșka din cutia chinezească
Top stiri
19.05.2024 10:33 423 Matrioșka din cutia chinezească

Parteneri
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
17.05.2024 09:13 Nicolae Negru Nicolae Negru // Anatomia unui scanda...

13.05.2024 09:16 Nicolae Negru Nicolae Negru // Să nu râdem de Maria...

10.05.2024 09:13 Nicolae Negru Nicolae Negru // Contopirea „Zilei Vi...

Promo
Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Recomandat
Sondaj
Cum veți vota la referendumul care va avea loc în toamna anului 2024 în R. Moldova?
Prietenii noștri

Widget cu noutăți la tine pe site

Ziarul Național 2013-2024. Toate drepturile sunt rezervate

Despre noi Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md