Echipe de cercetători din România şi Republica Moldova lucrează împreună pentru ca IA cu ALTIȚĂ să intre în patrimoniul UNESCO

Ia românească, obiectul vestimentar care i-a cucerit pe marii designeri ai lumii, are şanse să intre în patrimoniul imaterial UNESCO graţie celui mai complex element: altiţa, se arată într-un material publicat pe Adevărul.ro.

Un proiect iniţiat în urmă cu cinci ani şi care ar fi trebuit finalizat în 2018 îşi propune să facă cunoscută lumii întregi ia românească, deja atât de apreciată de marii creatori de modă. Echipe de cercetători bat România şi Republica Moldova pentru a aduna mărturii ale meşterilor populari care duc mai departe tradiţia coaserii iei, dar şi pentru a sta de vorbă cu bătrânele din sat.

„Arta cămăşii cu altiţă – Ia, element de identitate culturală în România şi Republica Moldova” este demersul care i-a adus pe cercetători şi la Cezieni, în judeţul Olt, localitate cu un specific aparte. Aici, în fiecare familie cel puţin o femeie încă mai coase ii, un obicei care a devenit, deja de ani buni, şi o importantă sursă de venit. Nu se mai lucrează în secret şi la lumina lămpii, dar se valorifică în continuare modelele moştenite.

CITIȚI și VIDEO // Covoarele populare românești, incluse în PATRIMONIUL UNESCO, la propunerea României și R. Moldova

Olga Filip, deţinătoarea, din acest an, a titlului de Tezaur Uman Viu, este meşter popular recunoscut naţional şi omul căruia i se datorează, în bună parte, menţinerea tradiţiei cusăturilor în localitatea Cezieni. Ne-a dezvăluit ce este, de fapt, altiţa, elementul-cheie în cercetarea specialiştilor.

„Altiţa este partea de pe umăr a mânecii, cea mai bogată. Avea o importanţă deosebită. Eu, când m-am prins în horă, m-am prins cu cămaşă cusută de mama, la care şi eu am lucrat. M-am prins la 14 ani în horă, până la 14 ani mi se spunea – cum să te prinzi aşa devreme, că te iau băieţii şi o dai dracu’ de şcoală! Şi, cum era: când te prindeai în horă, la altiţă, pe umăr, se uita şi ăl din stânga, şi ăl din dreapta, şi ăl din faţă, şi ăl din spte. Ei, la spate se mai încreţea, c-o prindeai în fustă, pe faţă, la fel, rândurile nu prea se vedeau chiar aşa, dar altiţa, mâneca, mereu întinsă, da, frumosul acolo trebuia să fie. «Ieşi a lu’ Gheorghe a lu’ Papu, să prinsă în horă. Ia, mă, să vedem cum a cusut mă-sa, şi ea, cămaşa! E harnică, nu e harnică, să vedem ce fel de fată e, îi place, nu-i place munca…». Mamele care aveau băieţi îşi doreau să atragă, să prindă ceva. Că eu m-am căsătorit forţată de tata. Când am terminat şcoala – «Gata, nu pleci bagaboantă. Ai ieşit pă serviciu’ tău, să fii la casa ta!». Era lucrul ăsta, că altiţa era punctul cel mai admirat de către toţi cei din jur, şi la cei care-şi doreau să vadă ce e fata, cum este, e harnică, nu e harnică… De multe ori, după ce vedeau ce e pe dinafară, veneau şi ţi-o prindeau şi-o întorceau pe dos, să vadă cum e lucrată pe dos, e înşirată, e cu grijă… Mulţi care nu voiau să observe că te analizează se puneau în aşa fel încât să vadă. Se dădeau într-o parte, pe puneau pe cealaltă, şi analizau umărul. Ce se vedea de la distanţă şi ce putea fi analizat, trebuia să fie impecabil“, a dezvăluit meşterul popular.

Citiți AICI continuarea articolului.