DW: 70 de ani de la foamea din Basarabia: Canibalism provocat de regimul sovietic

Simion Ciochină

Maria Secu

Foamea din Basarabia din 1946 și crimele comise de regimul sovietic au stat mult timp ascunse în arhivele istoriei. Autoritățile de la Moscova nu au recunoscut niciodată că au fost factorul decisiv care a provocat una din cele mai mari catastrofe umanitare din Europa de Est.

Atât de așteptată, primăvara anului 1946 aducea semnele unui an bun în Moldova. Războiul se sfârșise, soldații reveneau acasă și tot ce era mai cumplit părea să fi rămas în trecut. Oamenii începeau o viață nouă, sovietică. Își semănau lanurile, curațau viile, livezile și așteptau ploaia. Obișnuiți de secole să înfrunte veri călduroase și lungi, ierni aspre, ploi abundente sau secetă, moldovenii din Basarabia niciodată nu au suferit de foame și au făcut față tuturor intemperiilor. Însă în anul acela peste ei se abătuse o calamitate nemaiîntâlnită, deosebit de păguboasă, pe care n-au putut-o înfrunta - puterea sovietică.

Seceta și noul sistem sovietic

Maria Secu, din satul Temeleuți, raionul Soroca, la ai săi 80 de ani își amintește lucid acele timpuri, când o bucată de pâine neagră de secară valora mai mult decât aurul. În 1946 mergea în clasa a patra. La lecții toată clasa se ruga de ploaie, însă în martie, aprilie, mai, iunie… nici un strop. „Tatăl meu murise pe front și am rămas trei copii cu mama. Ea se ducea la lucru pe deal, iar la amiază se întorcea pentru că lanurile de porumb erau toate arse de soare. Nu au fost ploi toată vara. Sărăcia era mare. Mâncam numai crupe de porumb, deoarece aproape tot grâul îl dădusem la stat. La școală ne dădea numai o bucățică de pâine de mărimea unei cutii de chibrituri pe care trebuia să o împart și cu mama, deoarece era bolnavă. Într-o zi am venit și fără aceasta acasă. După ce am luat o bucată de pâine, un coleg mi-a smuls-o din mâini, a băgat-o pe toată în gură și a mâncat-o. Atât de flămânzi erau oamenii”, ne povestește Maria Secu.

Anatol Țăranu, doctor în istorie, crede că nu doar seceta a jucat un rol în declanșarea foamei în Basarabia, ci și lipsa de capacitate a autorităților sovietice de a face față situației, iar metodele folosite de aceștia au dus la apariția primelor jertfe umane. „Indiscutabil că una din cauzele apariției foamei din 1946-1947 a fost seceta, care a fost una deosibit de mare în ultimii 100 de ani. Trebuie să spunem că în general clima în această regiune a fost mereu una foarte aspră, iar populația pe parcursul a sute de ani acumulase experiența necesară pentru a lupta cu intemperiile. Fiecare gospodărie își făcea rezerve pentru asemenea situații, alte familii mai sărace luau împrumuturi de la cele mai înstărite. Cu toate acestea, ceea ce ne pune în gardă este faptul că în acei ani, în Basarabia, a fost înregistrată o rată a mortalității foarte ridicată. Ce s-a întâmplat de fapt? Gospodăriile țărănești s-au pomenit nepregătite pentru noul sistem economic impus de regimul sovietic. Acest sistem se baza pe proprietatea obștească și nu privată, iar liberul schimb a fost înlocuit de constrângerea economică. Țăranii nu erau pregătiți ca autoritățile într-o bună zi să le ia toate rezervele vitale. Aceasta de fapt au fost premisele foamei”, a declarat în exclusivitate pentru DW, istoricul.

Oamenii pe post de cobai

Totuși, în pofida secetei, în 1946, țăranii din Temeleuți adunaseră ceva grâne, ca să poată supraviețui. Cu toate acestea, de la Moscova veneau ordine ca autoritățile sovietice moldovenești să continue colectarea produselor de la populație pentru suplinirea rezervelor țării și armatei. Astfel, au fost create detașamente speciale la nivel local, care constrângeau țăranii să dea benevol grâul la stat. Au fost făcute liste și cantități de grâu ce trebuia dat la stat, iar casele celor care nu voiau să se supună erau verificate minuțios. În condițiile de secetă, țăranii din Basarabia erau nevoiți să ascundă proviziile, iar aceasta determina autoritățile să întreprindă acțiuni dure la adresa lor, deoarece erau amenințate de la centrală cu pedepse pentru neîndeplinirea planului.

Maria Secu își amintește că grâul în acel an a fost luat direct de pe ogoare și dus cu căruțele în direcții necunoscute. Familiei sale îi rămăseseră numai niște rezerve modeste pe care cu greu au reușit să le ascundă în podul casei. „Mama a putut să ascundă o parte din grâu în niște oale mari de lut. O altă parte am pus-o într-o ladă mare și am ascuns-o într-o sobă pe care n-o foloseam iarna. Însă, noi am fost turnați că ascundem cereale și într-o bună zi au bătut la poartă cei de la sovietul sătesc. Au intrat în ogradă. Au verificat peste tot, iar spre final s-au urcat în pod unde erau oalele. Unul din nemernicii ceia care era șchiop și avea un baston, a dat într-o oală care s-a spart și din ea a curs grâul. Mama a sărit cu pumnii la el dar nu a putut face nimic. Ne-au măturat tot podul atunci și ne-au lăsat fără un bob”, mărturisește femeia care a supraviețuit foamei.

Istoricul Anatol Țăranu consideră că aceste operațiuni și planul de colectare a fost unul asasin, deoarece organele de partid erau totalmente axate pe necesitatea de a îndeplini prin orice metode planul de colectare, care ulterior a provocat foamea. „În 1946 s-au produs 365 mii tone de cereale, aceasta era jumătate din suma critică de asigurare a populației. Foamea era iminentă. În aceste condiții, statul începe rechiziționarea forțată a produselor agricole, iar Basarabia primește un plan de 255 de mii de tone de cereale. A fost o catastrofă pentru că rămâneau doar 100 de mii tone de grâne. Fiecare gospodărie țărănească era obligată să facă așa numita „podstavka”, care presupunea că ei trebuiau să dea o parte din produse. Ei primeau o chitanță pe care era scris cât trebuia să dea la stat. Dacă aveai pământ trebuia să dai o parte din grâu, dacă aveai livadă trebuia să dai fructe, dacă aveai vaci, oi, trebuia să dai lapte și lână. La aceasta se adăuga un impozit funciar pe care trebuia să-l achiți în bani. Oamenii care lucrau în sistem aveau privilegii, iar pentru acestea ei trebuiau să îndeplinească aceste planuri socialiste. Nu conta nimic. Aceștia umblau prin sate și impuneau țăranilor să dea la timp datoria”, afirmă Anatol Țăranu.

Oameni murind direct pe stradă și primii canibali

Potrivit datelor oficiale, în 1945 populația Basarabiei era de 2,2 milioane oameni. În luna martie 1947, 1,7 milioane de oameni sufereau din cauza foamei, iar 230 de mii sufereau de distrofie alimentară. Moldova a avut cele mai grave forme de înfometare din toată Uniunea Sovietică, iar oamenii decedau mergând pe stradă. Potrivit oficialităților sovietice foamea din Basarabia a luat viețile a peste 150 de mii de oameni, iar istoricii consideră că aceste date ajung la 250 de mii. Haosul s-a instaurat în țară, criminalitatea înflorea, iar oamenii luptau pentru fiecare grăunte.

Maria Secu nu își aduce aminte ce și când mânca. Se gândea doar la ziua când va ploua și ogoarele vor fi pline iarăși de roadă. Zi de zi auzea de la mama că cineva a mai decedat. „Foamea a durat aproape doi ani. Oamenii mâncau ce găseau. Erau norocoși cei care aveau o vacă, capră sau oi și mai aveau lapte. Cartofi nu erau. Din cauza secetei acestea erau de dimensiunea alunelor. Oamenii trăiau greu, mergeau pe drum, cădeau jos și mureau ca muștele. Erau luați și îngropați imediat. Astăzi murea bărbatul, iar a doua zi auzeam că a murit și soția lui… pe urmă copilul. Mama venea acasă și povestea aceste cazuri care mi-au rămas adânc în memorie”, își amintește femeia.

Oficialitățile sovietice scăpaseră situația de sub control și nu au intervenit la timp. Astfel, chiar în primele luni ale verii anului 1946, unii oamenii disperați și înfometați au început să caute soluții radicale, printre care era și canibalismul.

„În luna iulie 1946, în plină campanie de recoltă, a fost înregistrat primul caz de canibalism în satul Molești, raionul Nisporeni. În iarna anului 1946-1947, deja oficial erau înregistrate peste 40 de cazuri. Acesta a fost doar vârful unui aisberg, deoarece multe cazuri nu au fost înregistrate pentru că pedeapsa era foarte crudă – moarte prin împușcare. Documentele și cazurile pe care noi vrem să le publicăm într-o lucrare sunt înspăimântătoare. Avem o dilemă: cum să publicăm aceste procese verbale ale anchetelor unde oamenii povestesc cum săvârșeau aceste omoruri? De exemplu, o familie din Găgăuzia actuală era compusă din cinci membri – mama, tata, feciorul, nora și un nepot. Când foamea a atins apogeul, capii familiei au decis între ei să mănânce un copil. „Mama s-a ridicat în picioare. Bunelul îl ținea de mâini, iar eu i-am tăiat gâtul”, așa am găsit scris în anchetă. Tragedia însă a continuat. După copil a urmat bunica, iar următorul a fost bunelul. Numai după aceea ei au fost depistați și aduși în instanță. Cazuri de acest gen erau masive. În familiile unde era 5-7 copiii, pe cel mai mic îl mâncau. Oamenii și-au pierdut totalmente chipul uman”, a mărturisit, în exclusivitate pentru DW, istoricul Anatol Țăranu.

Foamea putea fi evitată

În timp ce populația Basarabiei suferea de foame, rezervele de grâne din Uniunea Sovietică în vara anului 1946 depășeau 10 milioane de tone. Grâul colectat de la populație era depozitat în hambare, iar unele cantități ajungeau chiar peste hotarele țării. De asemenea, Uniunea Sovietică a primit ajutoare materiale din partea mai multor țări din occident, numai că acestea nu ajungea la cetățeanul de rând. Foamea a afectat nu numai Basarabia, ci și alte republici ale uniunii sovietice.

Într-un final, nomenclaturiștii de la Moscova au sesizat proporțiile catastrofei și au încercat să intervină. Anatol Țăranu consideră că deciziile de ajutorare a populației înfometate au venit foarte târziu, deja când foamea puse stăpânire pe Basarabia, iar istoriografia sovietică face referire doar la partea când statul a ajutat populația, cu toate că aceste ajutoare erau ineficiente și nu a redus mortalitatea.

„În 1946, Uniunea Sovietică a exportat peste hotare circa 1,7 milioane tone de cereale. O parte a ajuns în România pentru a susține guvernul comunist condus de Petre Groza, deoarece și acolo era foame. Acesta însă nu a ajuns la o mortalitate exacerbată. Cum putea fi salvată Basarabia de foame? Trebuia făcute două măsuri cardinale. În primul rând, trebuia abrogată total colectarea forțată produselor alimentare de la populație. În al doilea rând, Moldova trebuia să primească cantități substanțiale de ajutoare din partea statului pentru a salva populația de foame. Dar, regimul sovietic a fost inapt de a rezolva criza și și-a demonstrat caracterul canibal, prin care a ucis sute de mii de oameni nevinovați”, susține istoricul.

Foamea din Basarabia și crimele comise de regimul sovietic au stat mult timp ascunse în arhivele istoriei. Autoritățile de la Moscova nu au recunoscut niciodată că au fost factorul decisiv care a provocat una din cele mai mari catastrofe umanitare din Europa de Est. Oficial foamea a încetat în toamna anului 1947, când țăranii au profitat de un an bun și au cules o roadă bogată. Totuși, în anii ce au urmat, suferințele populației au continuat. Au urmat colectivizările forțate, când oamenii au fost lipsiți de pământuri și animale, iar în 1949 o mare parte a clasei de mijloc și mari a Basarabiei au fost deportați în Siberia. Trist este faptul că Uniunea Sovietică, iar ulterior Federația Rusă ca moștenitoare a regimului, nici până astăzi nu și-a adus scuze publice pentru genocidul organizat în Moldova.

Simion Ciochină, pentru Deutsche Welle