Stiri

Dojo-ji: bărbatul dinăuntrul clopotului

Social 23.06.2013 15:05 Vizualizări

762

Teatru: Un spectacol de un rafinament deosebit, în stilul teatrului tradiţional japonez, jucat în cadrul Zilelor Culturii Japoneze în R. Moldova

Una din cele mai reprezentative Companii de Teatru din Japonia, „Yamanote Tijosha” (cunoscută pentru stilul său unic de joc – „Yojo-han”, precum şi pentru metoda „Yamanote” – o metodă de instruire sistematică a actorilor), a jucat pe scena Teatrului „Eugene Ionesco” spectacolul „Dojo-ji”, în regia lui Masahiro Yasuda, oferind publicului de la Chişinău posibilitatea de a descoperi pe această cale cultura veche niponă. „Dojo-ji” are două mari înţelesuri. Primul face referire la numele unui templu din Japonia. Al doilea – la numele unei vechi poveşti japoneze.

Decor şi interpretare

Decorul e unul minimalist. Dacă nu ar fi fost cele două panouri laterale, întrebuinţate pe post de suporturi pentru subtitrare şi, la necesitate, ca reflectoare, am vorbi despre o scenă goală, realmente goală. Este uimitor şi în acelaşi timp admirabil cum poate fi jucat un spectacol foarte complex cum e „Dojo-ji”, dens în emoţii şi expresiv, fără diverse obiecte, decoraţii care ar servi la crearea cadrului, a ambianţei în care se desfăşoară acţiunea, sau de care s-ar servi artiştii în interpretarea rolurilor, singura „podoabă” în acest sens fiind un clopot stilizat atârnând deasupra scenei. Miza se pune strict pe jocul artistic al actorilor, fiind un spectacol estetizant ce utilizează un cod teatral foarte original: posturi corporale din trecutul îndepărtat şi modulaţii ale vocii prin accentuarea vocalelor, respectându-se astfel viziunea tradiţională niponă. Acest stil interpretativ inedit permite vizualizarea mai clară a relaţiilor dintre personaje şi conferă o mai mare energie de exprimare a voinţei sau a sentimentelor, frământărilor şi dilemelor existenţiale care au loc în interiorul personajelor.

Un lucru mai puţin obişnuit pentru teatrele autohtone, dar întrebuinţat reuşit în piesa „Dojo-ji”, este prezenţa în scenă a naratorului. De la el aflăm cum se descifrează şi de unde vine denumirea piesei, dar şi alte legende din care îşi trage seva respectiva piesă, una din ele fiind mitul şarpelui.

Legenda „Dojo-ji”

Drama se întâmplă pe un munte, în templul „Dojo-ji”. O femeie se îndrăgosteşte de un călugăr în timpul pelerinajului acestuia spre templu. Călugărul promite că se va întoarce la ea după ce va ajunge să facă închinăciune în faţa lui Budha, însă îşi încalcă promisiunea. Aceasta din urmă se simte trădată. Din cauza durerii ce o apasă, femeia se transformă într-un imens şarpe care în final îl va ucide pe călugărul fugar ce se ascunsese în clopotul templului, încolăcindu-se în jurul clopotului şi provocând un foc ce va transforma atât clopotul, cât şi călugărul în scrum.

În timp s-au scris mai multe variante şi continuări ale legendei. După ce clopotul cu călugărul ascuns în el s-au transformat în scrum, s-a hotărât reconstruirea lui, dar toate încercările de reconstrucţie au eşuat. În sfârşit, după 20 de ani, se reuşeşte acest lucru. La ceremonia de sfinţire a clopotului nou îşi face apariţia o dansatoare. Aceasta intră în clopotul reconstruit şi se transformă într-un şarpe repovestind întâmplarea călugărului.

„Dojo-ji” este un amestec de tradiţie şi contemporaneitate. O inserţie surprinzătoare în această piesă este nararea cu umor şi de-o manieră caraghioasă la un moment dat a unei poveşti în miniatură despre felul în care se manifestă astăzi relaţiile de dragoste (cu tot ce implică acestea: infidelitate, plictis, ceartă, căsătorie ş.a.), personajele fiind un pantof bărbătesc şi unul de damă. În această minipoveste, pantoful bărbătesc s-a ascuns de răzbunarea femeii... sub pălărie – spaţiul său de refugiu, făcându-se trimitere explicită la clopotul din legendă, povestea celor doi pantofi fiind o subtilă parodie care a distins spectatorii şi un contrapunct la drama piesei.

„Dojo-ji” – un spectacol inedit prin tehnica neconvenţională a mimei în repovestirea pieselor clasice, realizat şi interpretat în stilul „Yojo-han”. Corpul actorilor nu stă drept niciodată, fiind menţinut într-o poziţie instabilă şi de tensiune maximă. Mişcarea este încetinită. Replicile sunt corelate cu mişcarea şi eliberate când actorii se opresc grupaţi în poziţii ce amintesc de picturile marilor artişti renascentişti. Regulile de mişcare cu proprietăţi simple şi antrenarea vocală creează posibilitatea de a exprima existenţa umană de-o manieră complexă şi tulburătoare, lucru ce nu poate fi realizat în teatrul realist.

Aurelia Borzin

Autor: Ziarul National

Prietenii tăi merită să știe ASTA!