Cum ne eliberăm de nevoia AUTOINDUCERII de suferinţă

Cu toţii avem probleme şi facem greşeli în procesul de învăţare, adaptare, iubire şi preţuire a vieţii. A nu se întâmpla totul perfect sau aşa cum ne dorim, stă în natura lucrurilor şi în modul în care ştim sau nu, să ne încredem în noi şi în dreptul nostru de a fi fericiţi – având curajul de a crede în realitatea favorabilă a creaţiei noastre mentale, inducându-ne prin ea fericirea şi bucuria de a fi şi a ne celebra iubirea.

Problemele noastre adevărate apar în viaţa noastră în momentul în care renunţăm să ne asumăm responsabilitatea pentru propria viaţă, pentru darurile pe care le primim şi pentru erorile de judecată pe care le săvârşim prin hrănirea emoţiilor noastre negative şi prin ne-iubire.

Prin hrănirea fricilor şi a sentimentului vinovăţiei, nu facem altceva decât să ne cedăm puterea minţii care să ne întoarcă împotriva inimii şi să ne nege iubirea, pentru a trăi experienţa pierderii, a singurătăţii şi a suferinţei auto-induse.

Lăsându-ne mintea, gândurile şi alegerile distorsionate de frici, nemulţumiri, neîmpliniri, supărări şi vinovăţii:
– nu vom putea nici conştientiza şi înţelege cauza erorilor noastre de judecată şi atitudine faţă de noi, faţă de semeni şi faţă de viaţă, şi
– nici să vedem soluţiile care ne stau la îndemână pentru a ne elibera de poveri şi a ne asuma viaţa, privind-o din prisma bucuriei, a frumuseţii şi a clarităţii date de energia luminii iubirii noastre lăuntrice.

Fără a soluţiona la timp problemele cu care ne confruntăm, adoptând atitudinea pozitivă a iubirii sau a acceptării şi a asumării, şi fără a ne îndrepta greşelile învăţând din lecţiile lor, ele vor deveni un balast care ne va însoţi peste tot în viaţă, iar povara pe care o vom căra după noi, va deveni tot mai grea, prin problemele noi pe care le vom tot adăuga la ele.

Pentru a scapă de gândurile negative şi vinovăţiile induse de stări mentale şi atitudini ce ne împovărează sufletul şi viaţa cu dureri şi neîmpliniri e nevoie să renunţăm la convingerile ce sunt potrivnice binelui nostru.

E nevoie să ne detaşăm de refuzul minţii şi de eschivele sale de a accepta adevărul inimii, pentru a ne putea privi cu sinceritate în oglinda sufletului, prin conştiinţa iubirii.

Când ne vom privi cu sinceritate în adâncul sufletului şi vom recunoaşte, că vina pentru neajunsurile, suferinţele şi neîmplinirile noastre, nu o poartă ceilalţi, ci o purtăm chiar noi prin ostilitatea şi lupta pe care o ducem împotriva inimii şi a binelui nostru, vom înţelege că fericirea noastră stă în puterea de a iubi şi de a ne preţui prin darurile pe care le primim, renunţând la a ne împotrivi iubirii şi vieţii.

Desigur, nu e uşor să renunţăm la a ne plânge suferinţa sau povara vinei propriilor probleme, neîmpliniri sau dureri, sau la a-i împovăra sau a-i face pe ceilalţi să sufere doar pentru a primi confirmarea că şi ceilalţi duc durerea asemeni nouă.

A conştientiza că suntem sursa propriilor nefericiri, este mai greu decât dacă ne detaşăm de ataşamente, proaste obiceiuri, vicii, frici, vinovăţii şi nevoia de a suferi.

Şi asta pentru că a fi fericiţi înseamnă a adopta atitudinea iubirii. Ori, nu putem recunoaşte, preţui şi asuma calea iubirii dacă ne lipseşte experienţa împlinirii şi a frumuseţii ei.

E mai uşor să trăim cu sentimentul regretului, pierderii posibilităţii de a fi trăit fericirea prin decizia eliberării de suferinţă şi mediocritate… sau, să ne debarasăm de vini şi responsabilitatea propriei neasumări, aruncându-le în cârca celorlalţi, decât să învăţăm să ne concentrăm atenţia asupra binelui şi fericirii noastre, vindecându-ne sufletul de convingerea că durerea şi nefericirea ne sunt predestinate.

Pentru a vedea propriile carenţe, inabilităţi şi defecte, pentru a le corecta şi a renunţă astfel la scuzele, fricile, vinovăţiile şi obiecţiile pe care mintea ni le serveşte, când ne împotriveşte adevărului inimii şi împlinirii iubirii şi fericirii noastre – trebuie să ne eliberăm de nevoia de a ne induce suferinţa şi de a căuta motive pentru a ne justifica eschivarea de responsabilitatea iubirii ce ne cuprinde sufletul.

Doar prin eliberarea de vinovăţii şi frici, prin adoptarea iertării, asumării şi atitudinii iubirii, putem trăi experienţa transformării noastre spirituale, în lumina clarităţii înţelegerii esenţei noastre divine şi a conştiinţei iubirii.

Iubirea presupune eliberarea inimii şi a sufletului de dominaţia minţii şi de manipulările sale prin frici. Fericirea înseamnă a ne asuma iubirea şi a o lăsa să se împlinească în fiecare plan al vieţii, prin fiecare gând, experienţă, alegere, exprimare şi faptă.

Înseamnă a renunţa la vinovăţii, temeri şi neajunsuri şi a înceta să mai privim spre exterior şi să căutăm vinovaţi şi vinovăţii, pentru a ne justifica ne-iubirea sau neasumarea împlinirii ei.

Acceptarea şi asumarea împlinirii iubirii – înseamnă nu doar a conştientiza că noi suntem cauzele problemelor şi a poverilor cu care ne confruntăm, ci a înţelege că limitele fericirii noastre se află în limitările emoţionale ale credinţelor pe care le avem, privind dreptul pe care îl avem să fim fericiţi, dincolo de nefericirea pe care alţii şi-o induc, când nu vor să accepte dreptul nostru la fericire, dincolo de fericirea sau nefericirea lor.

A înţelege că fiecare om este responsabil de viaţă şi fericirea sa şi că nimeni nu are dreptul să-i împovăreze pe ceilalţi prin vinovăţii sau prin povara alegerii şi inducerii propriei suferinţe – înseamnă a înţelege că soluţia ieşirii din zona suferinţelor şi a nefericirilor auto-induse se află în inima noastră.

Iubirea este în noi. Ea aşteaptă doar să o eliberăm din colivia minţii pentru a ne îmbrăţişa traumele şi rănile sufleteşti, şi apoi, după ce ne împlineşte viaţa, să o lăsăm să se extindă şi în afara noastră, cuprinzându-i pe toţi cei pe care lumina ei îi atinge.

Când vom renunţa la a mai aştepta soluţii sau confirmări din afară sau ca alţii să rezolve ceea ce noi nu avem curajul să împlinim sau să asumăm – vom înţelege că tot ceea ce alegem să iubim din toată fiinţa poate deveni realitatea noastră fizică palpabilă, în măsura în care credem că ni se cuvine şi merităm prin ele să fim fericiţi.

De vom continua să ne hrănim sentimentul vinovăţiei şi ne vom lipsi de curajul asumării propriei iubiri, de fiecare dată vom pierde lecţiile de viaţă şi vom dezvolta ataşamentul faţă de nevoia de a ne victimiza şi a suferi decepţii, pierderi şi neîmpliniri.

Vindecarea începe din momentul în care începem să ne uităm la fricile şi ruşinea care ne induc durerea pierderii sau neîmplinirea inimii.

Fără conştientizare şi asumarea experienţei, a gândirii, a atitudinii pro-active şi acţiuni pozitive, pline de credinţă, entuziasm, bucurie şi credinţă, manifestate prin conştiinţa iubirii şi fără renunţarea la atitudinea neîncrederii de sine, a suferinţei, a negativităţii, a fricii, a vinovăţiei, a neasumării sau a împotrivirii faţă de propriul bine – pentru noi nu va exista nici vindecare de suferinţe, nici liniştea inimii, nici pacea sufletului şi nici fericire.

Sursa: oficialmedia.com