COMENTARIU: Despre „Groupthink” în politica din R. Moldova și antidotul la care trebuie să gândim

Ce înseamnă Groupthink politic

Viața politică pe care o urmărim în R. Moldova este acuzată de multe rele. Circa 83% dintre respondenți susțin că direcția de țară este greșită, conform sondajului IRI din mai 2016, față de numai 11%, care susțin contrariul. Despre calitatea deciziilor în administrație vorbește clar și atitudinea populației. Un sondaj al TI-Moldova în 2015 arăta că 66% din respondenți consideră că oficialii guvernamentali sunt corupți.

Motivele sunt în general cunoscute și la vedere: politicul este haotic, inconsistent, adesoeri iresponsabil și corupt, însă la această listă de neajunsuri care poate fi extinsă mi-aș permite să mai adaug o etichetă – politica moldovenească este dominată de o formă gravă de „groupthink”, o gravă disfuncțiune care erodează legitimitatea procesului politic.

Ce este „groupthink”-ul și de ce poate fi nociv în R. Moldova? În general, „groupthink”-ul este înțeles ca o tendință a unor grupuri mai mult sau mai puțin coezive de a crea consens pe subiecte contencioase fără a oferi sau a căuta și analiza suficiente opțiuni alternative, realizând în acest fel efectul invers celui urmărit.

Citându-l pe Irving Janis, autorul conceptului de „groupthink”, adeseori persoane foarte inteligente, grupuri din care fac parte indivizi deosebit de talentați și bine intenționați, au tendința de a lua decizii proaste, ca rezultat al evaluării eronate sau nerealiste a problemelor și soluțiilor legate, de regulă, de acțiuni colective. Un partid dominat de efectele „groupthink” se crede invulnerabil, fie datorită pozițiilor deținute în administrație, fie pentru că minimalizează riscurile la care se expune, oferindu-i liderului său puteri largi și greu de echilibrat în interiorul partidului.

Oare câți dintre actualii lideri de partid în R. Moldova nu joacă rolul clasic al unor mici Napoleoni, creându-și în jurul lor o masă critică de persoane loiale, care nu îndrăznesc să le spună lucruri mai puțin plăcute?

O altă formă de „groupthink” este cea de raționalizare selectivă, atunci când anumite partide politice refuză categoric să ia în considerație riscurile reale, în temeiul unor presupuneri că acestea nu se vor întâmpla ori pentru că liderii formali ai acestor grupuri își determină membrii să creadă orbește în scopurile indicate de ei, ignorând consecințele morale (sau imorale) ale deciziilor luate.

Este suficient să depănăm filmul ultimilor șase ani de istorie politică pentru a aduna o bogată colecție de date și evidențe în interpretarea „groupthinkului” moldovenesc.

PCRM a subestimat eronat efectul și miza alegerilor anticipate din 30 iulie 2009, partidul puterii fiind aruncat în opoziție dintr-o elementară eroare de analiză. După 2012, cel mai important partid al coaliției proeuropene, PLDM, a greșit repetat în alegerea priorităților sale, stabilind în felul său un record critic de erori și slăbiciuni în formularea scopurilor strategice, ajungând astfel în acest moment la punctul în care fie va trebui să se reformeze radical ca să supraviețuiască, fie îl va urma pe fostul său lider căzut în dizgrație.

Și PL greșește mult agățându-se de iluzia unei poziționări „de partea luminoasă a lunii”, reacționând reactiv și, adeseori, prinzându-se de remorca altor locomotive politice, din lipsă de idei. Risipindu-și pe drum puținii aliați și tratând cu iritare, dacă nu chiar cu dușmănie, opiniile nefavorabile, PL s-a îndepărtat de electoratul tradițional, supralicitându-și influența și prestigiul acumulat cu greu. Poți să te declari agnostic în privința sondajelor, dar este hilar să nu observi cum îți ocupă nișa electorală alte grupuri politice apărute peste noapte, în timp ce singura ta reacție la contextul politic în schimbare profundă este de a acuza sociologii de rea-voință și de lașitate proprii votanții.

Și PD este un exemplu clasic de „groupthink”, demonstrând pe viu cât de malefic poate un modelul unui partid de tip „brigadă” (de agitație, evident), care acceptă, tolerează și menține sub pavilionul său o mare putere ilicită, prin rețelile căruia se amestecă zi și noapte afacerile cu atribuțiile statului, corupându-le astfel pe ambele. Fraudele din sistemul bancar au alienat populația de intențiile guvernării, iar sute de mii de alegători proeuropeni nu se simt reprezentați de partidele aflate la putere și nici măcar de instituțiile unui stat care nu funcționează normal, în situația unei crize sistemice.

Noțiunea de „putere ilicită” este un sinonim mult mai précis decât conceptul economic al „statului capturat”, pentru că descrie mecanisme mult mai complexe și mai dinamice și acesta nu pot fi descrise doar pe baza balanței comerciale. Situația paradoxală a R. Moldova este că, pierzând legitimitatea internă, clasa politică a pierdut și acceptabilitatea externă, în condițiile în care contextul regional s-a schimbat rapid și brutal, urmare a agresiunii militare din Ucraina, dar și a lunecării rapide a UE într-o gravă criză de funcționalitate politică.

„Groupthink” și preludiul unui eșec

Teoria „groupthink”-ului spune că acest fenomen are loc, de regulă, în cadrul unor grupuri izolate, mai ales în grupurile în care nu există reguli clare despre cum se iau deciziile politice sau în altele în care gândirea critică este restrânsă ori prohibită.

Partidele nu sunt atractive în R. Moldova, iar liderii lor știu acest lucru. Cele mai credibile instituții sunt, potrivit BOP (2016), biserica (79%), armata (33%), mass-media (42%) și autoritățile locale (47%), partidele fiind plasate la capătul listei cu 8%.

Mai multe sondaje din aprilie-mai 2016 arată că, în cazul unor alegeri anticipate, principalele partide ale coaliției de guvernare ar putea fi grav avariate de rezultatele unui scrutin în care erodarea imaginii, ca urmare a participării la guvernare, dar și asocierea unor politicieni la uriașa fraudă bancară din ultimii trei ani, corupția și lipsa de rezultate relevante pentru populație vor conta cel mai mult în inventarul politic pe care cetățenii îl vor face la data alegerilor.

Actualul statu-quo politic este greu de menținut, pentru că el nu livrează. Una e să te joci de-a procentele pe matricea implementării unor angajamente din Acordul de Asociere și cu totul altceva e să creezi publicului sentimentul apartenenței la un stat care funcționează eficient. Este aproape imposibil să „garantezi stabilitate”, atunci când singura idee politică relevantă de care te folosești este concentrarea puterii în stat, fie ca urmare prin intermediul unui model de tip „transformer” al PDului, fie prin adularea unui model de tip Belarus („Lukașenko”+), cum o face cu insistență Renato Usatâi, fie prin confesiunile lui Igor Dodon că-și dorește un stat de tip sovietic, care să îmbine ideile putiniste cu tranzacționismul fostului său lider din PCRM.

Cel care-și închipuie că ar putea câștiga și menține puterea politică în R. Moldova cu asemenea idei politice se înșală amarnic. Dacă banii reprezintă sângele economiei libere, atunci legitimitatea este seva vitală care asigură clasei politice acceptabilitate și participare, nicidecum vasalitate sau orbecăială pe calea restabilirii URSS.

Cu atât mai important este, în acest moment, să știm care ar trebui să fie alternativa, chiar și dacă ea s-ar putea găsi in vitro. Din păcate, partidele de dreapta sunt fragile și lipsite de experiență. Două partide înregistrate în anul 2016 sunt creditate cu cele mai bune șanse în sondajele NDI/IRI/BOP, însă ambele (DA și PAS) acuză grave probleme de relaționare și de întărire a pozițiilor marcate recent, dar pe care nu le-au cristalizat în rezultatele unor alegeri.

Dacă DA își arondează dreptul de a mobiliza protestatarii furioși contra guvernării oligarhice, atunci PAS se vrea o alternativă tehnocratică, puritanistă, care preferă bisturiul ciocanului și nicovalei cerute de grupurile mobilizate anterior de Platforma Civică „Dreptate și Adevăr”. Duetul dintre DA și PAS e asortat pe flancuri de PLDM și PPEM, ambele partide având un trecut imediat zbuciumat, din care au colectat experiențe și lecții dramatice și pe care ar dori să le evite cu siguranță pe viitor. Aruncarea în alegeri ar putea crea incomodități ultimelor două partide, dar acestea nu se pot eschiva confruntării electorale din octombrie 2016, decât cu prețul ieșirii complete de pe scena politică. Riscul unui război de uzură între aceste patru partide de dreapta este posibil, deși nu și inevitabil.

O guerilă fratricidă declanșată pe dreapta ar avantaja partidele de stânga revizioniste (PSRM, PCRM), oferindu-le răgaz să exploateze din plin jocul de orgolii între liderii dreptei și menținându-și mobilizați votanții activi. Și cei care stau în spatele „puterii ilicite” (PD) s-ar bucura să vadă că nașterea unei alternative reale de dreapta ar putea fi înecată chiar la botez, iar motivele sunt legate din nou de acel „groupthink” despre care am vorbit mai sus.

Dintre cele patru partide, doar PLDM va avea acces la finanțare de stat în 2016, menținându-și încă un anumit control asupra filialelor care-au supraviețuit presiunilor din ultimul an, iar ratingurile înalte nu substituie „infanteria” în cazul oricăror alegeri, care se câștigă de obicei prin muncă grea pe teren, din casă în casă. Numai DA este avantajată de susținerea unui post privat de televiziune, „Jurnal TV”, în timp ce PAS și PPE rămân puternic vulnerabile în spațiul mediatic, neavând nici o resursă mass-media de însoțire și, probabil, nici resurse suficiente pentru o campanie politică de uzură. În cazul lor, „groupthink”-ul apare din nedorința de a vedea beneficiile unei platforme comune, ceea ce ar putea stimula un război total pe dreapta, lăsând ca stânga politică și volatilul centru al puterii să coabiteze și să-și reproducă relațiile de putere și în aceste alegeri. Deși acceptă solitar ideea unui candidat unic al dreptei la algerile prezidențiale, fiecare dintre liderii acestor patru partide se consideră „ales” și își promovează cu insistență propria opțiune, având încă multe de reproșat celorlalți, chiar dacă admit că, în consecință, toți vor avea de pierdut.

La mai puțin de patru luni până la data alegerilor, indeciziile, iluziile și mai ales „groupthink”-ul partidelor de dreapta poate fisura grav obiectivul rațional de a construi o alternativă credibilă pe flancul democratic de dreapta.

Voi numi câteva motive de bază care fac discuțiile purtate între cele patru partide să bată pasul pe loc, acestea fiind:

(1) stereotipurile – poți vedea cu ochiul liber că cele patru partide repetă, de fapt, un model de comunicare nesincer, ineficient și zgomotos, în mare parte copiat din experiența AIE1 și AIE2. În lipsa unei solidarități politice elementare, aceste partide permit puterii să dezbine și să le controleze agenda;

(2) matematica electorală susține ideea unei platforme comune în alegeri, însă iluziile, stereotipurile, socotelile egoiste îi fac pe liderii acestor partide să respingă acest proiect, pe motiv că aceasta ar slăbi forța lor de atracție pe viitor;

(3) autocenzura se aplică și în acest caz – preferințele liderilor crează un tip aparent de consens de grup, astfel încât chiar și cei care nu sunt de acord cu liniile trasate de partid, se înscriu prin unanimitate acestui curs, pentru a nu fi considerați disidenți, păstrându-și dubiile, judecățile până la momentul în care acestea ar fi împărtășite de mai mulți.

Există, astfel, un fel de complicitate între lideii de partid și membrii de partid, care preferă să se izoleze de alte opinii, dinafara grupului, permițându-i liderului lor de partid să-și promoveze interesele pe seama rivalității cu alte grupuri. Alegerile prezidențiale din octombrie sunt, astfel, un test critic pentru relevarea puterii reale a dreptei politice, dar și de cartografiere a ideilor care au tracțiune la public.

Pentru dreapta, obiectivul major nu este doar de a câștiga alegerile prezidențiale din octombrie 2016, ci de a prelua guvernarea la următorul scrutin legislativ. Or, această prioritizare cere partidelor de pe dreapta nu mobilizare zgomotoasă, ci matematică și strategie. Cetățenilor nu le va plăcea să voteze pentru o puzderie de partide de dreapta, percepute a fi mult prea radicalizate ori prea gingașe pe temele care frământă cel mai mult omul simplu. Cetățenii vor vota fie în favoarea unei stabilități corupte, asociate tranzacțiilor imorale care stau în spatele vitrinei de stat proeuropean, fie în beneficiul unui partid pro-Kremlin, reprezentat de Dodon, care și-a marcat destul de clar pozițiile în raport cu UE, cu România și cu modelul de guvernare autoritar-corupt, după modelul celor pentru care acesta a servit zelos. Fie partidele de dreapta ar putea accepta constituirea unei platforme comune, la care ar contribui solidar, construindu-și pozițiile și ideile politice de care vor avea atât de multă nevoie pentru viitoarele alegeri parlamentare (2017/2018), alegeri care ar putea pune capăt puterii ilicite din R. Moldova.

Partidele de dreapta sunt obligate să se ridice peste orgolii pentru a avea șansă acestui fin de siècle.

Avigdor