Ce faci când copilul vine acasă și spune: „Nu sunt bun de nimic”?

După ce s-a întors de la grădiniță, copilul unei colege a spus aceste cuvinte: „Nu sunt bun de nimic”. N-are rost să spun că mi s-a făcut pielea de găină și că e un semnal de alarmă grav.

Sigur că mama a încercat să afle care este rădăcina acestei frustrări, atât de la copil, cât și de la educatoare. Nimeni nu știe nimic. Conform educatoarei, nimeni din grădinița respectivă „nu ar fi capabil să vorbească sau să se poarte urât cu copiii”.

Așadar, avem o problemă cu o cauză necunoscută. Ce facem în acest caz?

Află cauza

Există posibilitatea ca aceste cuvinte să vină fie din partea unui adult, fie din partea altor copii. Majoritatea părinților cred că refuzul copiilor de a merge la grădiniță sau afirmațiile precum „Nu sunt bun de nimic” își au rădăcina în atitudinea educatoarelor. Sigur că pot exista și educatoare mai autoritare sau mai insensibile, însă majoritatea știu cum să vorbească, astfel încât cei mici să nu plângă toată ziua sau să abandoneze grădinița.

Un prim pas ar fi acela să observi reacția copilului în fața persoanelor adulte din grădiniță. Îl poți lua în brațe atunci când îl duci la grădiniță, apoi îi spui că îl vei lăsa acolo și te vei întoarce să-l iei, așa cum e obișnuit. Observă-i reacția. Dacă va avea o reacție de frică sau furie în prezența educatoarei, atunci e posibil ca aceasta să fie problema.

O altă cauză ar putea fi restul copiilor. Poate că au activități comune și poate că piticul tău a fost acuzat de ceilalți colegi că nu se descurcă suficient de bine. Însă chiar și așa, cadrul didactic ar trebui să știe acest lucru. Și tot cadrul didactic ar trebui să știe cum să integreze copilul într-un grup și să-l ajute să-și dezvolte stima de sine.

Cum afli cauza?

Primul pas este acela de a-l face pe copil să vorbească, însă, uneori, copiii pot simți rușine sau teamă și atunci poate fi dificil să scoți informația corectă. Chiar și așa, la sfârșitul zilei, întreabă educatoarea ce activități au avut în ziua respectivă. Dacă de exemplu, copiii au colorat, încearcă să repetați acest lucru în mediul de acasă. Explică-i ce și cum trebuie să facă, spune-i că e minunat desenul lui, apoi întreabă-l dacă tot atât de bun e și la grădiniță. E minunat dacă îți răspunde afirmativ, însă dacă îl vezi că ezită, se înfurie sau se întristează, mai cheamă un membru al familiei sau poate chiar un prieten. Cere-i părerea despre desenul lui și mai oferă-i copilului un plus de încredere.

Apoi, păstrând aceeași atitudine pozitivă față de copil, întreabă-l „Oare cine ți-a spus că desenul tău nu e bun de nimic, că e clar că nu se pricepe prea bine!”

În toată această discuție, un singur lucru este foarte important: nu forța copilul și oferă-i încredere puțin câte puțin, până când acesta se simte confortabil să-ți dea mai multe detalii.

Dacă nici așa nu reușești să afli ce s-a întâmplat, cere acces la camerele video din grădiniță, iar dacă acestea nu există, poți oricând să-i pui un microfon în buzunar.

Ce se întâmplă când un copil atât de mic rămâne cu ideea că „oricum nu e bun de nimic”?

Ai auzit de termenul „copilul tău interior”? Ceea ce ți se întâmplă în copilărie te va urmări o viață întreagă, fie că ești conștient ca adult, fie că nu. Toți avem un copil interior. Astfel, dacă unui copil i se imprimă în subconștient ideea că nu e bun de nimic, la adolescență sau chiar și la maturitate poate ajunge un adult introvertit, neîncrezător atât în propria persoană, cât și în alte persoane, temător, frustrat.

Un lucru este cert. Problema nu dispare dacă nu găsești cauza, iar asta poate însemna chiar și să muți copilul la o altă grădiniță, unde ar fi bine să-i spui educatoarei ce s-a întâmplat.

În concluzie, fie că ai aflat sau nu cauza, trebuie să acționezi. Dacă unui copil i se spune o singură dată „Ești prost!” sau „Nu ești bun de nimic”, ar trebui să-i oferi cel puțin 10 motive prin care să-i demonstrezi că este un copil bun, astfel încât să-i echilibrezi percepția despre propria persoană.

Reține faptul că un copil are nevoie de un model pe care să-l urmeze, de asemenea trebuie corectat cu blândețe atunci când greșește, iar asta nu înseamnă nimic altceva decât să-i explici și să-i împărtășești din entuziasmul tău atunci când poate mai are de exersat. Fii corectă față de copil și învață-l că are dreptul să greșească, dar în aceeași măsură insuflă-i ideea că poate realiza orice își dorește.

Pentru un copil, indiferent de vârsta lui, „autoritatea” supremă este reprezentată de părinți, apoi educatori și profesori. Persoanele dintâi pe care copilul nu vrea să le dezamăgească sunt părinții. Atât de important ești tu!

Sursa: eva.ro