FOTO // Au înnebunit salcâmii fără Glebus Sainciuc

Neființă: A trecut un an și jumătate de când omul măștilor nu mai este printre cei vii, însă soția sa îl așteaptă și azi acasă de la spital, pentru că așa și nu au reușit să-și ia rămas bun unul de la altul

„El e un mare pictor. E ceva aparte. Portretul este foarte greu de pictat, dar el era excelent în această privință. El simțea sufletul omului și-l reda direct pe pânză. Nu picta chipuri frumoase, dar spiritul. Nemaivorbind de lucrări realizate doar în creion. Ziua întreagă era cu pensula în mână. Oricine venea la el, fie și străin, îi spunea: stai puțin să te desenez”. Așa îl pomenește Valentina Rusu-Ciobanu pe soțul său, Glebus Sainciuc, care s-a stins din viață pe 16 octombrie 2012.

„Dau să-l întreb ceva, dar Glebus nu-i”

Cartierul Sf. Vineri din Chișinău, acolo unde s-a născut maestrul Glebus Sainciuc, e unul obișnuit. Străzi prăfuite, blocuri, locuințe moderne și ambuteiaje. Doar poarta vopsită în negru de pe strada Grigore Ureche ascunde în spate o casă centenară cu pridvor și ogradă încăpătoare, unde cățelușa Clopo și motanul Salcâm sunt paznici. Fiecare obiect din curte are o poveste aparte, numai că povestea lor o citești de pe pânzele soților Sainciuc.

În casă e o tăcere blajină, îmbătrânită parcă. Într-un fotoliu mare de mahon, soția răposatului Glebus Sainciuc, Valentina Rusu-Ciobanu, împletește amintiri. Înconjurată de fotografii și ziare pe ale căror pagini sunt tipărite necrologuri despre maestru, pictorița își așteaptă soțul de două primăveri să vină acasă, doar că scârțâitul ușii și târâitul șoșonilor prin ogradă nu vestesc sosirea meșterului.

„Mi-e foarte greu fără el. La bătrânețe ne ajutam extrem de mult unul pe altul, pentru că deveniserăm neputincioși. Și acum când umblu prin casă și uit ceva dau să-l întreb pe Glebus, dar el nu este”, spune cu tristețe pictorița.

„Vreau acasă!”

Prin ușa deschisă de la camera pe care o folosea maestrul drept atelier se zăresc câteva tablouri și măști. Ștefan cel Mare, Pavarotti, Grigore Vieru s-au adunat aici și domnesc nestingheriți. Sunt doar câteva dintre lucrările soților Sainciuc, restul se află la atelierul de pe strada Dimo. „Acesta nu este Ștefan cel Mare, ci tatăl lui Glebus, Vasile Sainciuc. L-am pictat, pentru că semăna foarte mult cu domnitorul. Era mic de statură, iute și aprig la mânie. Pentru acest tablou și-a lăsat special mustață. Cele două măști sunt făcute de Glebus. În mare parte își petrecea timpul la atelier, dar în ultimii ani lucra aici, pentru că nu mai avea putere să se deplaseze până acolo”, explică văduva.

Plasticianul și-a trăit ultimele clipe din viață la spital. Se simțea foarte rău și avea nevoie urgent de o operație. „El a fost foarte bolnav. Cu ceva timp înainte să plece la spital, era nervos și morocănos. Apoi, i s-a făcut rău și a căzut jos. Nu a suportat operația. Ultimele cuvinte au fost – „Vreau acasă!”, dar nu a mai venit. Și nici nu am reușit să-mi iau rămas bun de la el”, spune îngândurată soția răposatului.

„Eram sigură că el nu va pleca înaintea mea”

Glebus Sainciuc a făcut parte dintr-o familie longevivă. Toate rudele sale au trăit până la 100 de ani, doar maestrului nu i-au ajuns șapte primăveri ca să atingă acest prag. „Tatăl lui a trăit mult și neamurile lui la fel. Ei se apropiau de o sută. Eu nu m-am așteptat ca el să plece înaintea mea. Eram sigură că o să mă înmormânteze el, deoarece se descurca mai bine decât mine și chiar planificam cum să se descurce fără mine. Mă gândeam că o să ajungă la o sută de ani, dar a murit și îmi aștept rândul, că nu mai am mult și eu”, zice blând artista, iar de sub ochelari se rostogolesc două boabe mari de lacrimi.

Valentina Rusu-Ciobanu povestește că maestrul a desenat și a confecționat măști până în ultimele clipe. Nu stătea un minut locului. „Când ajungi la bătrânețe, mai stai în pat, te mai odihnești, dar el până în ultimii ani de viață a făcut măști și a pictat. Ultima mască a meșterit-o pentru ambasadorul german de pe atunci”, relatează mândră pictorița.

Soții Sainciuc au trăit o frumoasă poveste de dragoste. S-au iubit până în ultimele clipe cu aceeași putere din prima zi, de aceea femeia spune că maestrul nu a lăsat-o definitiv, ci o mai vizitează în vis. „Motanul nostru se numește Salcâm, deoarece toată strada Ureche era plină cu salcâmi mari. Pisoiul e foarte ușernic. Umblă tot cartierul și când vine acasă e distrus, murdar, plin de cenușă. Și parcă se făcea că a venit într-o zi la fel precum l-am descris, iar Glebus îl curăța, îl spăla, ștergea cu mult succes. Apoi, țin minte că, acum câțiva ani, mi-a fost rău și m-a dus la spital ambulanța, iar el a venit a doua zi și m-a luat acasă. Zicea că nu poate fără mine și îi e trist”, povestește doamna Valentina.

Pasiune transmisă de la fiu la tată

Ultima dorință a maestrului a fost să-și creeze un muzeu și să inaugureze o expoziție despre cartierul în care s-a născut și a copilărit cu George Meniuc și Maria Cebotari. „Sunt foarte multe desene și fotografii adunate de Glebus despre acest cartier, Sf. Vineri, și voia ca toate acestea să fie expuse. Chișinăul e o părticică din el, mai ales această casă pe care a construit-o tatăl său și pe care a păstrat-o așa cum se găsește, doar că a mai reparat-o pe ici-colo. Mi-e frică să nu se tăvălească în noroi lucrările noastre. Ce o să fie cu ele? E o problemă la care și moartea se oprește în loc și nu știe ce să răspundă. Am văzut când mureau pictori și pe urmă vântul le ducea cât colo picturile”, zice dânsa speriată.

Maestrul a fost cunoscut mai ales prin confecționarea măștilor din papier mache, pasiune transmisă din... fiu la tată. Totuși, nu Lică Sainciuc a devenit omul măștilor, ci Glebus Sainciuc. „De mic eram cu creionul în buzunar. Aici era mediul care m-a influențat. Eram înconjurat de pânze, culori și desenam pe resturile lor de hârtie. Totuși, eram pasionat și de confecționarea păpușilor de teatru. Făceam vulpi, ursuleți din cârpe sau carton, măști, iar tata mă ajuta să le duc la bun sfârșit, pentru că eu aveam doar vreo șapte-opt ani. Până atunci, Glebus Sainciuc nu făcea măști. De Revelion, casa era plină cu oaspeți și tata a făcut vreo câteva măști, specifice pentru această sărbătoare. Cred că am servit drept inspirație pentru tata”, zâmbește arhitectul și artistul plastic Lică Sainciuc.