ANALIZĂ // Sfârșitul lumii postbelice. Cine l-a determinat pe Trump să se răzgândească, de ce a optat pentru o politică ce pare menită de a încuraja nu doar Rusia, ci și pe aliații ei din China, Iran, Coreea de Nord, Belarus, Cuba și Venezuela

Articol de Anne Applebaum în The Atlantic, via Rador:

Vreme de opt decenii alianțele Americii cu alte democrații au constituit fundația politicii externe, politicii comerciale și influenței culturale americane. Investițiile americane în securitatea aliaților au menținut pacea în zone cândva instabile ale lumii, permițându-le să prospere unor societăți democratice, din Germania și până în Japonia, prin faptul că împiedicau autocrațiile prădătoare să le distrugă. Și noi am prosperat. Mulțumită aliaților noștri ,SUA au obținut o influență economică și politică fără precedent în Europa și Asia și o putere fără precedent în restul lumii.

Administrația Trump pune acum punct epocii postbelice. Nimeni n-ar trebui să fie surprins: era predictibil, ba încă a și fost prezis. Donald Trump e un mare opozant al alianțelor americane, fiindcă le consideră prea costisitoare, încă din 1987, când a cumpărat în trei ziare câte o pagină întreagă de reclamă în care afirma că „Japonia și alte țări profită de decenii întregi de SUA”. În 2000 scria că „prin retragerea din Europa țara aceasta ar economisi miliarde de dolari anual”.

În primul mandat al lui Trump membrii guvernului și consilierii l-au împiedicat în mod repetat să-i insulte pe aliați sau să rupă legături militare și politice. Acum s-a înconjurat însă cu oameni dispuși să execute și chiar să încurajeze schimbările radicale pe care el mereu și le-a dorit, aclamate și de mii de conturi anonime de pe X. Firește că relațiile Americii cu aliații ei sunt complexe și multi-stratificate, iar într-o formă sau alta ele vor persista. Însă aliații Americii, și mai ales cei din Europa, trebuie să conștientizeze această realitate nouă și să opereze unele schimbări radicale.

Cotitura a început cu o serie de atacuri care păreau la prima vedere improvizate, chiar neserioase, la adresa suveranității unor țări: Danemarca, Canada și Panama. Evenimentele ultimei săptămâni ne-au adus noi lămuriri. La Conferința de Securitate de la Munchen din weekend, un eveniment anual important, mă aflam într-o sală plină de miniștri ai apărării, generali de patru stele și analiști de securitate – acei oameni care-i procură muniție antiaeriană Ucrainei sau se preocupă de tăierea cablurilor de comunicații din Marea Baltică de către nave rusești. Toți se așteptau ca JD Vance să abordeze acest tip de subiecte. În schimb Vance a înșirat o serie de relatări înșelătoare menite a demonstra că democrațiile europene nu sunt democratice.

Vance, membru de seamă al unei mișcări politice care a lansat asaltul din 6 ianuarie asupra Capitoliului american, trebuie să fi știut ce făcea: răsturnarea scenariului, întoarcerea argumentelor cu susul în jos – la fel cum procedează un propagandist rus. Însă conținutul discursului său, în care a ales pe sprânceană anumite aspecte pentru a arăta că Regatul Unit, Germania, România și alte democrații sunt inamici ai liberei exprimări, e mai puțin important decât faptul că a optat să nu vorbească absolut deloc despre pericolul foarte real al Rusiei pentru continent: el le transmitea practic europenilor prezenți că nu era interesat să le discute securitatea. Și ei au priceput mesajul.

Cu câteva zile înainte de conferință secretarul american al Trezoreriei Scott Bessent a mers la Kiev și i-a prezentat președintelui ucrainean Volodimir Zelenski un document de două pagini, cerându-i să-l semneze. Detalii privind acea propunerea de acord au început să se scurgă în presă în weekend. Textul stipula că SUA vor primi 50% din toată „valoarea economică asociată cu resursele Ucrainei”, inclusiv „resurse minerale, resurse de petrol și gaze, porturi, altă infrastructură”, nu doar pe moment, ci pe veșnicie, a scris The Telegraph și au confirmat alte surse. „Pentru toate licențele viitoare SUA vor avea un drept de prim refuz la achiziția de minerale exportabile”, afirmă documentul.

Europenii au contribuit cu mai multe resurse decât SUA la supraviețuirea militară și economică a Ucrainei – în ciuda afirmațiilor false și repetate ale lui Trump în sens contrar -, dar aparent sunt lăsați cu totul pe dinafara acestui târg. Ucrainenii, cu pierderi de sute de mii în rândul militarilor și civililor, cu orașe transformate în moloz, cu trezoreria decimată și cu viețile personale suspendate, n-ar fi primit nimic în schimbul acelei jumătăți din avuția lor: nici garanții de securitate, nici investiții. Acești termeni aduc cel mai bine cu cei ai Tratatului de la Versailles impus Germaniei după primul război mondial și sunt incomparabil mai răi decât cei impuși Germaniei și Japoniei după al doilea. După cum e redactat textul acum, e incompatibil cu legislația ucraineană. Zelenski, pe moment, nu l-a semnat.

Documentul nu se remarcă doar prin cruzime, ci și prin ambiguitate. Cei care au văzut textul afirmă că el nu explică exact care americani vor fi beneficiarii. Guvernul american? Amicii și partenerii de afaceri ai președintelui? Textul ar afirma că orice dispută va fi soluționată de instanțele din New York, ca și cum ele ar putea hotărî cu privire la ceva într-atât de neclar. Dar documentul servește cel puțin la confirmarea celor spuse de Vance, cărora le mai adaugă un element nou: America nici nu are trebuință de aliați, nici nu și-i dorește – decât dacă pot plăti.

Trump și-a clarificat chiar și mai bine această poziție la conferința de presă de marți, când a făcut o serie de afirmații false despre Ucraina, pe care le-a repetat ulterior pe rețelele sociale. Nu, nu Ucraina a început războiul; Rusia a declanșat invazia, Rusia încă mai atacă Ucraina și Rusia poate opri războiul chiar acum dacă încetează să mai atace Ucraina. Nu, SUA nu au cheltuit „350 de miliarde de dolari” în Ucraina. Nu, Zelenski, nu are doar „4%” popularitate; cifra reală depășește 50%, mai mult decât Trump. Nu, Zelenski nu e un dictator; ucrainenii, spre deosebire de ruși, dezbat liber și se ceartă pe politică. Dar, fiindcă zilnic se află sub pericol de atac, guvernul ucrainean a proclamat legea marțială și amânarea alegerilor până la încetarea focului. Cu atât de mulți refugiați interni, atât de mulți cetățeni detașați pe front, ucrainenii se tem că într-un asemenea context alegerile ar fi periculoase, incorecte și o evidentă țintă pentru manipularea rusă – opinie împărtășită până și de cei mai acerbi critici ai lui Zelenski.

Eu nu vă pot spune de ce a optat Trump să repete aceste minciuni, nici de ce directoarea lui a serviciilor de spionaj, Tulsi Gabbard, le-a repetat și ea odată pe TikTok, sau de ce sunt un ecou direct al propagandei rusești, care mereu a încercat să-i prezinte pe Zelenski și de altfel întreaga națiune ucraineană drept ilegitimi. Există din belșug republicani, inclusiv unii pe care i-am întâlnit la Munchen, care știu că acuzațiile sunt false. Aliații Americii trebuie să desprindă o învățătură de aici: Trump demonstrează că poate să i se alăture și chiar i se alătură oricui are el chef – Vladimir Putin, Mohammed bin Salman, poate chiar și lui Xi Jinping până la urmă -, sfidând vechile tratate și înțelegeri. Pentru a determina prin intimidare Ucraina să semneze un acord care-i e defavorabil, el e dispus chiar și să distorsioneze realitatea.

În aceste condiții totul e pus la bătaie și orice relație poate face obiectul târguielii. Zelenski a înțeles-o deja: el însuși e cel care le-a propus inițial americanilor să le ofere acces la pământurile rare, pentru a-i suscita președintelui instinctul tranzacțional, deși nu i-a trecut prin cap că în schimbul concesiilor nu va primi nimic. Zelenski încearcă acum noi unghiuri de abordare. Săptămâna aceasta a fost la Istanbul, unde conducătorul turc Recep Tayyip Erdoğan și-a reiterat susținerea pentru suveranitatea Ucrainei, sfidând SUA.

Europenii trebuie să acționeze în același spirit și să găsească și ei unele pârghii noi de influență. La începutul războiului instituțiile financiare internaționale au înghețat active rusești de 300 de miliarde de dolari, majoritatea blocate în Europa. Există argumente juridice și morale valide pentru confiscarea acelor active și transferul lor către Ucraina, atât pentru reconstrucție cât și pentru continuarea apărării. Iar acum mai există în plus și rațiuni politice urgente. Sunt bani suficienți pentru a-l putea presa pe Trump; pentru a cumpăra arme, inclusiv americane; și pentru a-i speria pe ruși, făcându-i să se teamă că războiul nu se va mai încheia atât de curând pe cât speră acum.

Europenii mai trebuie totodată să creeze, imediat, o coaliție a voinței care să fie pregătită să apere militar Ucraina, dar și alți aliați care ar putea fi atacați pe viitor. Descurajarea are o componentă psihologică. Dacă Rusia se abține să atace Lituania, dar de altfel chiar și Germania, e pentru că Putin se teme de reacția SUA. Acum, cu America devenită impredictibilă, europenii trebuie să asigure ei înșiși descurajarea. Se discută acum de o bancă militară care să finanțeze noi investiții în domeniu, însă aceasta ar fi doar începutul. Ei trebuie să-și amelioreze drastic bugetele militare, planificarea și coordonarea. Dacă vor vorbi și acționa precum un singur grup, europenii vor avea mai multă putere și mai multă credibilitate decât dacă vorbesc separat.

Cândva în viitor istoricii se vor întreba poate ce pace ar fi fost dacă Trump chiar ar fi făcut ce însuși el susținea acum câteva săptămâni că va face: menținerea ajutorului militar pentru Ucraina; înăsprirea sancțiunilor contra Rusiei; intimidarea agresorului, nu a victimei, până când va cere pace. Poate că într-o bună zi vom afla și ce sau cine mai exact l-a determinat să se răzgândească, de ce a optat pentru o politică ce pare menită a încuraja nu numai Rusia, ci și pe aliații ei din China, Iran, Coreea de Nord, Belarus, Cuba și Venezuela. Dar acum nu e momentul potrivit pentru speculații sau pentru a ne imagina scenarii alternative. Acum e momentul în care trebuie să conștientizăm amploarea transformării seismice prin care trecem și să găsim noi modalități de a trăi în acestă lume pe care o Americă foarte diferită începe s-o creeze.

Sursa: THE ATLANTIC / Rador Radio România / Traducerea: Andrei Suba