Vocea adevărului - Valeria Novodvorskaia

Contre-jour

După dispariția lui Andrei Saharov (probabil ultimul mare intelectual al lumii, cel care, având totul, a renunțat la toate - privilegii de stat, viață confortabilă, onoruri… - pentru a putea spune adevărul), Valeria Novodvorskaia era persoana din Rusia pe care o admiram cel mai mult.

A murit subit într-o clinică din Moscova pe 12 iulie. O pierdere grea, ireparabilă pentru această parte a lumii în care fascismul rusesc înrobește din ce în ce mai multe minți. Ca și Saharov, Novodvorskaia a refuzat contingentul și solidaritatea la grămadă, indistinctă, fără principii, în numele unui „bine general”. Vă amintiți imaginea când, la Congresul Deputaților Poporului din URSS, Saharov a fost singurul care nu s-a ridicat în picioare să asculte imnul Uniunii Sovietice, o țară al cărei drept la existență îl nega, pentru că era fundat pe crimă și opresiune? Așa a fost și Valeria Novodvorskaia.

A refuzat să meargă la mitingurile anti-Putin de la Moscova alături de comuniștii și naționaliștii ruși. „Nu pot să protestez împotriva unui rău, stând alături de cei care nu vor libertate și democrație pentru poporul meu”, a spus Novodvorskaia, pierzând „prieteni” și atrăgându-și critici și insulte. Intransigența ei, curajul de a spune adevărul crud și dureros atât dușmanilor, cât și comilitonilor i-au făcut pe mulți să o considere o ființă ciudată, o persoană care n-are simțul realității și niciun gram de pragmatism. De fapt, în mediul în care se afla Valeria Novodvorskaia, cel mai greu era să-i faci față, să corespunzi exigențelorși spiritului ei independent.

Ea și-a câștigat dreptul de a fi complet liberă într-o Rusie a fricii și a tuturor compromisurilor posibile. Și l-a câștigat prin suferință: mai multe detenții și persecuții la care a fost supusă (judecată în trei procese, de două ori întemnițată la închisoarea KGB „Lefortovo”, ani de zile forțată să stea în clinici psihiatrice…).

Dar nu numai anticomunismul, așa cum se scrie azi, a fost cauza care a mânat-o în luptă. Novodvorskaia nu s-a temut să atace prejudecățile cele mai adânci, cele mai „înțepenite” ale poporului rus: mentalitatea sa paternalistă, credința oarbă în supremația statului și disprețul față de individ, mesianismul pravoslavnic și imperialismul rusesc,„unicitatea” pe care ar avea-o Rusia în raport cu Europa. Iar în ultimii ani, când regimul Putin începuse să frizeze paranoia antioccidentală, faimoasa disidentă a deplorat muțenia rușilor, anchiloza lor mentală, pasivitatea civică, entuziasmul cu care marea majoritatea dintre ei au salutat anexarea Crimeii. Novodvorskaia spunea, în numeroasele videoclipuri pe care le posta pe Internet cu ajutorul prietenului său de familie, Constantin Borovoi, adresându-se opiniei publice internaționale, dar mai ales ucrainenilor agresați, că ea luptă împotriva regimului Putin, aflându-se la Moscova, „în tabăra invadatorului pe care încearcă să-l submineze din interior”.

Această atitudine radicală și non-negociabilă a caracterizat întotdeauna prestațiile publice ale Valeriei Novodvorskaia. Ceea ce se știe mai puțin este talentul ei literar și publicistic inconfundabil, cele câteva cărți pe care le-a publicat în timpul vieții și care vor trebui descoperite încă de cititorii ruși și de publicul din străinătate.

Mi-aș dori să mai cunosc în această viață pe cineva de anvergura intelectuală a Valeriei Novodvorskaia, la fel de devotat propriilor principii și care să aibă cultura și talentul ei de a formula simplu și accesibil idei profunde.

***

Recunosc că m-a izbit mereu distanța pe care o sesizam între discursul, convingerile de-o viață ale Valeriei Novodvorskaia și limitele colegilor săi din opoziția liberală rusă – Nemțov, Rîjkov, Hakamada, Kasianov, Iavlinski ș.a. Oameni care au ocupat în diferite perioade funcții guvernamentale și încă mai speră, probabil, să ajungă la putere într-o ipotetică eră post-Putin. Explicația acestei diferențe de curaj fizic și curaj intelectual, căci despre asta era vorba, o furniza Novodvorskaia însăși: „Eu nu am ce pierde. Eu chiar nu mă tem de nimic și n-am să refuz cupa de poloniu, pe care mi-o va oferi regimul” (aluzie la disidentul Litvinenko, lichidat la Londra de serviciile secrete rusești). Se poate spune, fără exagerare, că Valeria Novodvorskaia a fost „produsul” cel mai pur al intelighenției rusești, de la decembriști încoace.

Multe ziare au citat-o în aceste zile pe Valeria Novodvorskaia cu afirmația ei despre Basarabia, despre care spunea că Unirea cu România este singura soluție („Țineți-vă cât mai departe de Rusia!)” – numai această opinie, neobișnuită chiar și pentru un democrat rus, deja ne ajută să înțelegem cât de empatică era cu spiritul de libertate și dreptate istorică al popoarelor.

Valeria Novodvorskaia ne-a servit o lecție exemplară de viață din care e bine să reținem și ideea că nu poate să existe fericire pentru o țară, pentru o națiune, dacă fiecare cetățean nu-și poate afla, în interiorul comunității sale, condiții care să-i asigure libertatea și împlinirea ca personalitate. De aceea, e legitim ca un intelectual să nu fie de acord cu poporul său, dacă acest popor acceptă tirania și încălcarea demnității umane, supunerea în fața unor comandamente colectiviste. Și ne putem aminti de marele scriitor Thomas Mann care a afirmat fără teamă acest drept, atrăgându-și ostracizarea când i-a condamnat pe germani, conaționalii săi, pentru că îl susțineau pe Hitler.

Valeria Novodvorskaia face parte, neîndoielnic, din aceeași familie de spirite alese.