Redescoperirea vecinului: Ucraina

Contre-jour

De când cu EuroMaidanul de la Kiev, începând cu faza lui pașnică, muzical-cenaclieră, am redescoperit Ucraina, țara vecină care se afla, recunosc, destul de departe în biografia mea sentimental-afectivă. Pe nedrept. Pentru că am rude acolo (la Reni şi Cetatea Albă) și câțiva buni prieteni printre scriitori – Yuri Andruhovici, Andrei Bondar, Tania Malarciuk, Mykola Ryabciuk, Serghei Jadan …, oameni deosebiți, cu care am avut discuții interesante și deseori opinii convergente oriunde ne-am întâlnit prin Europa. M-am reconectat la realităţile ucrainene atunci când am înţeles că prietenii mei îşi pun viaţa în primejdie, trăind zilnic sub o teribilă ameninţare. Yuri Andruhovici scria într-un apel către lumea intelectuală din Europa că el şi colegii săi merg la manifestaţiile din centrul Kievului purtând căşti de protecţie pe cap, pentru că pot oricând să nimerească sub bâtele şi răngile mercenarilor lui Ianukovici şi ale FSB-ului rusesc, care încearcă să disperseze protestele antiguvernamentale. Pe Serghei Jadan – poetul de la Harkov – derbedeii rusofoni l-au forţat să îngenuncheze şi să cânte imnul Rusiei, iar pentru că a refuzat, a fost bătut cu bestialitate şi a ajuns la spital cu traume grele. Imaginile cu chipul însângerat al poetului au îngrozit lumea.

Bandele de năimiţi din Ucraina, „titușki”, mi-au adus aminte de provocatorii în treninguri de pe străzile Chişinăului din aprilie 2009, când am trăit un sentiment de teroare şi disoluţie a statului de drept – or, în Ucraina asistam la un „7 aprilie” multiplicat. Citat din Andruhovici: „Avem acum o revoluție a tinerilor. Cei de la putere poartă acest război mai ales împotriva lor. Când se lasă întunericul la Kiev, grupuri neidentificate de persoane în civil umblă prin oraș și îi vânează, mai ales, pe tinerii care poartă simbolurile Maidanului și ale Uniunii Europene. Îi răpesc, îi duc în pădurile din afara orașului, unde îi dezbracă și îi torturează, în frigul năprasnic. Dintr-un motiv ciudat, aceste victime sunt în marea majoritate artiști tineri – actori, poeți, pictori. Ai sentimentul că niște escadroane ale morții au fost trimise prin țară cu ordinul de a șterge de pe fața pământului tot ce are mai valoros Ucraina.”

De atunci, agenda mea zilnică şi, probabil, a multora dintre noi, are o componentă ucraineană obsesivă: citesc cu emoţie, de dimineaţă, noutăţile de pe site-urile de la Kiev şi cele câteva, credibile, din Rusia. După anexarea Crimeii şi concentrarea trupelor ruseşti în regiunile de est şi sud ale Ucrainei, ne întrebăm aproape în fiecare seară, în mesajele pe care le schimbăm cu prietenii mei, dacă mâine nu va începe războiul şi dacă acest război nu va ajunge şi în R. Moldova.

Suntem jertfe pe aceeaşi hartă a imperialismului rus şi mă gândesc, deprimat, cât de uşor se pot spulbera toate speranţele noastre de întoarcere în lumea civilizată: discursurile despre reformă şi europenitate, lupta împotriva corupţiei, purtată sub veghea pedagogică a funcţionarilor de la Bruxelles, pledoariile noastre pentru drepturile omului şi libertăţile individuale... La un simplu gest al „piromanului” de la Kremlin, toate acestea ar putea deveni o amintire, o iluzie naivă. Iar starea de angoasă şi descurajare este și mai apăsătoare când constaţi că întreaga lume a fost surprinsă de barbaria politicii ruseşti şi îşi regăseşte cu greu determinarea şi instrumentele pentru a se opune acestei agresiuni de Ev Mediu.

O altă problemă, poate și mai tulburătoare, cu care s-a confruntat umanitatea în fața brutalității rusești, a fost dilema: cum să îți trimiți soldații la moarte? Există o cauză pentru care ai putea cere cuiva să se sacrifice, doar pentru faptul că ai putere administrativă asupra lui? Merită să-ți arunci soldații în foc pentru niște teritorii, când ai o jumătate de țară aproape pustie – Siberia și Orientul Îndepărtat –, o suprafață imensă, cât două continente, încremenită într-un peisaj postdiluvian… Vladimir Putin nu are asemenea sfâșieri: dacă i-ar fi păsat de viața „supușilor” săi, nu ar fi atacat Ucraina și nu și-ar fi transformat propria țară într-o etuvă în care spiritul liber se sufocă. Occidentul civilizat și postmodern are însă asemenea ezitări, oricâte reproșuri i s-ar putea adresa, pentru că lumea însăși a evoluat. Au ezitat și autoritățile din Ucraina și de aceea au acceptat să se retragă din Crimeea, dincolo de explicațiile tehnice plauzibile legate de dificultățile de gestiune și comunicare cu care s-a confruntat noul guvern de la Kiev, lipsit de cele „100 de zile de grație”, cuvenite în condiții normale oricărei puteri proaspăt instalate…

Agresiunea Rusiei, sfidând în mod violent normele unei civilizații cu care ne-am obișnuit, evenimentele din Ucraina care se derulează spre o finalitate azi imposibil de prevăzut, servesc grele provocări gândirii și eticii contemporane. Se va scrie și se va vorbi mult despre psihologia statului-gangster, a statului-invadator în secolul XXI, despre lipsa de vigilență a lumii contemporane care a permis dezvoltarea unui microb fascist într-o țară ce se mândrește cu victoria asupra fascismului german în cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru noi însă, cetățeni ai Republicii Moldova, genul acesta de reflecții este umbrit de o altă realitate, mult mai ternă și mai terifiantă: redescoperindu-ne vecinul, agresat şi slăbit, incapabil să se apere în fața Răului absolut, răbufnit fără nicio opreliște, ne-am văzut sub o lupă mărită propria, extremă vulnerabilitate.