Norman Manea la Chișinău

Contre-jour

Norman Manea, cel mai tradus scriitor român contemporan, a sosit la Chișinău pe 9 octombrie a.c. pentru o dublă lansare de carte la Biblioteca „Onisifor Ghibu” (Laptele negru și Pe contur, apărute în acest an în seria de autor la Editura „Polirom” din Iași) și pentru o întâlnire-dezbatere: „Scriitorul în totalitarism” – programată a doua zi la Universitatea de Stat din Moldova. Tot pe 9 octombrie s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură și câțiva prieteni mi-au spus, doar aparent glumind, că laureatul Academiei Suedeze din acest an va acorda primul interviu la Chișinău, consacrând orașul și Republica. N-a fost să fie, a câștigat francezul Patrick Modiano, dar ideea că Nobelul literar românesc are (trebuie să aibă) o legătură cu Chișinăul îmi place tot mai mult. Noi, basarabenii, știm să așteptăm. Vom invita și la anul, în aceeași perioadă, alt scriitor român nominalizat la Nobel, iar dacă cei din Regat nu vor reuși, va trebui în cele din urmă să câștige premiul un român basarabean…

***

Cele două cărți lansate la Chișinău pun în valoare calitățile excepționale ale scriitorului complet care este Norman Manea. Eseistul grav, sobru, dar și subtil și nuanțat din Laptele negru – o carte despre Holocaust, dar și despre literatura care s-a scris pe această temă. „Literatura, spunea scriitorul la lansare, dar și în interviurile acordate presei, nu este făcută neapărat pentru astfel de teme radicale cum a fost Holocaustul. Oroarea intră greu în pagină, tragedia tinde să se transforme în clișeu și obligația scriitorului este să evite clișeul…”.

Citat: „Rușinea” germană este nu doar germană, ci una a umanității întregi. Cine nu vede în Holocaust o punere sub semnul întrebării a omenescului însuși nu are, cred, vreo șansă reală de a-i percepe adevăratele dimensiuni și semnificații” („Monumentele rușinii”, pag. 107).

În volumul Pe contur, care adună scrierile autorului despre literatură din perioada comunistă, până la emigrarea sa în 1986, Norman Manea se arată un remarcabil critic literar, cu un bogat instrumentar de exeget, realizând ample prospecțiuni teoretice. A scris despre majoritatea scriitorilor importanți ai momentului, despre colegii săi de generație (generos, urmărindu-le evoluția de la o carte la alta), dar și despre vârfurile Generației ’80, debutanți pe atunci (Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Adina Kenereș, Alexandru Vlad…). Farmecul criticii făcute de scriitor, cel care comentează din interior, care cunoaște secretele meseriei.

Citat: „Anodinul aparent al vieţii zilnice devine pentru Sorin Titel un ospitalier teritoriu de travaliu artistic, într‑o suită de naraţiuni păstrând necesarele intervale incerte ale compoziţiei romaneşti, în registre şi tonalităţi adecvate, printr‑un dialect expresiv, în vecinătatea limbajului popular (bănăţean), căruia îi păstrează savoarea. Bocetul laic, surdinizat, reia, rotind, confesiunile care – paradoxal şi nu prea –, referindu‑se, toate, la trecere, îmbătrânire şi stingere, compun, printr‑un soi de vibrant cor a capella, un tandru oratoriu închinat vieţii.” („Vitrina”, pag. 29)

***

În finalul acestei scurte prezentări, propun pentru cititorii privilegiați ai Ziarului NAȚIONAL două scurte fragmente din dialogul purtat cu Norman Manea la lansarea de la Biblioteca „Onisifor Ghibu” – fiind însoțit de soția sa, Cella Manea, și de Silviu Lupescu, directorul Editurii „Polirom” –, eveniment care a adunat un public select (o expunere mai largă a celor două întâlniri de la Chișinău ale scriitorului va apărea într-unul din numerele revistei Contrafort din această toamnă):

Dle Norman Manea, cum ați reușit să legați aceste punți între Occident și Orient, rămânând un scriitor foarte român în sensibilitate, evident grație limbii române în care ați continuat să vă scrieți cărțile și, în același timp, „accesând”, cum am spune noi azi, universalitatea?

Norman Manea: Aș mulțumi întâi pentru cuvintele foarte flatante care s-au spus aici despre mine. Întâlnirea mea cu Chișinăul este oarecum întârziată, iar „debutul” meu literar aici nu mai este la o vârstă foarte tânără, cum vedeți. Dar sper să ne întâlnim cândva în cărți și în gândurile noastre scrise sau spuse. Mă întrebați despre relația Est-Vest prin literatură. Cum știți, toți cei care scriem, întâi am citit. Și ca cititori granițele au dispărut. Am citit ceea ce ne trimitea și Estul, și Vestul, și în acest proces de formare spirituală am preluat ceea ce este mai bun din ambele părți.

S-a întâmplat că, foarte tânăr, copil fiind, am fost aruncat spre Est (deportarea în Transnistria, la vârsta de 5 ani – n. m.) și, la maturitate, sau poate dincolo de maturitate, am fost aruncat spre Vest. Trăiesc de peste 25 de ani la New York, care este un soi de… – eu l-am numit orașul „Da-Da” al exilaților –, este un fel de conglomerat al planetei însăși, cu oameni veniți de peste tot, și asta o arată și strada. Dacă circulați, dacă mergeți pe stradă, vedeți întreaga planetă. Deci, acolo dintr-odată mi-a scăzut importanța și narcisismul, am văzut că nu sunt și nu suntem „buricul pământului”, că există multe „burice” peste tot și că fiecare vine cu traista lui de povești și de probleme. Și am dobândit o anume solidaritate, dincolo de formare, de deformare, de limbă, de religie, de spiritualitate. Estul și Vestul se întâlnesc în multe feluri. S-au întâlnit adesea prin războaie, prin resentimente, prin ură. Se întâlnesc întotdeauna și prin cultură. Există acest fluid al ideilor și al expresiei care circulă dintr-o parte în alta și se întoarce dintr-o parte în alta. Eu astăzi sunt un exilat, poate că am fost totdeauna unul. Nu-mi pare rău că sunt. Exilul e o experiență foarte dură, probabil știți, dar e o experiență umană fundamentală. O vedem în mitologia greacă și în Biblie, o vedem cu toții proiectată în contemporaneitate, unde migrația și așa-zisa globalizare accentuează această mișcare dintr-o parte în alta.

Exilul e o dislocare dramatică și o dis-posesie, dar este în același timp, după părerea mea, un experiment pedagogic extraordinar. Pentru că ești zvârlit în necunoscut, unde trebuie să pui la lucru, să pui în acțiune și necunoscutul din tine. Având în față situații fără precedent, trebuie ca din tine să apară calitățile și defectele care să facă față acestor noi situații. Cum spuneam, este un experiment și pedagogic extrem de interesant și extrem de util. Sigur că eșecul în exil este poate mai dureros și, în general, am observat și știu din jurul meu că atât calitățile, cât și defectele se potențează în exil, prin această însingurare, prin această rătăcire, prin această pribegie de cele mai multe ori nedorită. Dar este importantă și cine reușește să învețe, să supraviețuiască și chiar să facă ceva din această experiență, are motive să fie mulțumit că i s-a dat o asemenea „pacoste”, un destin de pribeag.

Domnule Norman Manea, avem în estul nostru un vecin care nu ne lasă să trăim. Ne sufocă, ne atacă, ne pedepsește pe noi și pe alții. E vorba de Rusia lui Putin, cel despre care se crede că și-a ieșit din minți. Cum se vede din Statele Unite acest fenomen și ce credeți dvs. despre ceea ce se întâmplă acum în Ucraina?

Norman Manea: N-are probabil nicio importanță ce cred eu, dar este o situație foarte periculoasă. America, și cred că întreg Vestul, nu sunt dispuși să intre într-un război. Au avut tot felul de războaie în ultimii ani, în ultimele decenii, războaie care, după părerea mea, au fost eșecuri. Adică, să te duci să democratizezi Irakul înseamnă să fii nebun. Să te duci în Afganistan și să încerci să faci o societate modernă e aceeași chestie perdantă. O armată, cea mai puternică din lume, nu este suficientă pentru a învinge (vezi războaiele din Coreea, Afganistan, Irak). Pentru că există un război de gherilă, pentru că există terorismul acesta dement, care nu știi de unde și când îți sare în față, așa încât există o mare reținere la ora asta de a intra într-un nou conflict. Deși în ultimul timp opinia publică americană înclină oarecum spre o intervenție, dar nu în Rusia. Putin, probabil că știți, a fost un ofițer de securitate. Gândirea lui este orientată spre acest tip de eficiență. Celelalte criterii pentru el sunt mai puțin importante. A prins Occidentul într-un moment dificil, a reocupat Crimeea și acum îi forțează, terorizează pe ucraineni. Opinia publică în America e foarte ostilă lui Putin și foarte ostilă Rusiei în acest moment.

Există și alte păreri, și alte informații, cum că și ucrainenii au făcut lucruri oribile, că mulți dintre ei sunt „fasciști” și „fanatici”. Lucruri controversate. Oricum, încercarea aceasta a Rusiei de a-și reconstrui un imperiu sau un cvasi-imperiu este în momentul acesta foarte, foarte primejdioasă. Ce se va întâmpla, nu știu. Cred că Occidentul are o singură armă: presiunea economică. Îi dai sancțiuni, îi excluzi din niște organizații economice, influente. Rușii sunt tot mai strâmtorați, poate cedează aici, poate cedează acolo, dar occidentalii nu pot face lucruri mai drastice, cred eu, pentru că nu au suport popular. Nu vă puteți închipui cum arată spitalele americane cu cei care s-au întors din războaiele astea, umiliți și nenorociți. Nu se poate privi la rănile lor. Armele din ziua de azi sunt mai teribile decât oricând. Și populația, firește, are o aversiune în momentul acesta față de ideea unei noi intervenții. Ce să faci cu… „magia slavă”? Nu știu. E o situație grea și plină de imprevizibil. Sunteți aici prea aproape de ei, știu că e normal să existe o anume tensiune, dar s-au făcut pași în sensul bun cu Moldova, pentru a se trage Moldova spre Vest, spre Europa, și în felul acesta a-i acorda un fel de umbrelă protectoare. Să sperăm că această strategie va funcționa în continuare și că Rusia o să-și vadă numai de vechiul imperiu și o să se retragă spre Siberia și spre alte zone îndepărtate, de unde nu ne poate face rău.