Memoria deportărilor, adevăruri despre noi

Contre-jour

Despre deportări am auzit mărturisiri din partea supraviețuitorilor acestui calvar, chiar de la rude. Fratele mai mare al bunicului meu de pe mamă, Pompiliu, a fost ridicat într-o noapte și dus la raion, „pentru cercetări”. A fost declarat chiabur, pentru că avea mult pământ și mai angaja, contra plată, la munci sezoniere oameni din sat. La câteva zile, după ce îl văzuse cineva la Leova, a fost dus în Siberia și nu s-a mai întors. Iar bunelul Alexandru a scăpat de deportare numai pentru că s-a ascuns, fiind prevenit că va fi săltat și el la un nou val de arestări cu care cei însărcinați cu depistarea dușmanilor poporului trebuiau să completeze lista. Aveau un „barem” de elemente ostile repartizat de la raion.

Povestea aceasta a deportărilor am auzit-o de la bunică-mea, dar fără multe amănunte și cu o anumită jenă și teamă. Faptul că li s-a spus „chiaburi”, că li s-a spus „dușmani” cumva o marcase, îi retezase dreptul de a formula și de a avea o explicație, cu argumentele ei, împotriva acestei condamnări.

Mult mai explicită, mai convingătoare îmi părea când își exprima indignarea față de absurditatea învinuirilor cărora le căzuse victimă cumnatul ei. „Ce fel de chiaburi eram noi, dacă munceam din zori și până-n noapte, ne sculam la 5 dimineața și ne culcam la 10 seara!... Da, aveam pământ, pentru că l-am muncit, nu l-am vândut ca alții. Ăștia care se-năimeau cu ziua ne-au pârât că am fi bogați și că i-am pus să lucreze cu de-a sila”.

Adevărul e că, dacă s-ar fi făcut și în Moldova, ca în majoritatea fostelor state comuniste, o restituire a pământului conform vechilor acte de proprietate, o parte din terenurile agricole din jurul satului ar fi fost ale noastre.

O altă imagine a deportărilor și a nedreptăților de atunci o am din relatarea unui văr al meu din satul vecin, Filipeni. Povestea lor nu era atât de ascunsă precum istoria bunicii mele. Familia lor a fost salvată de la deportare de un evreu, care lucra în centrul raional, dar îl cunoștea bine pe bunicul vărului meu, îl prețuia, pentru că era meșter-tâmplar, la care apela toată lumea. Dar a fost și el pârât și băgat în lista suspecților poate chiar de cei pe care i-a ajutat, cărora le-a făcut mese, uși, ferestre, scaune și tot ce putea să confecționeze cu mâinile lui de aur. Și pentru că aveau zece copii, în 1940 sovieticii i-au dat nevestei lui o adeverință de mamă-eroină. Cunoștința din Leova – funcționar la primărie - i-a convins pe noii șefi să îi șteargă de pe lista condamnaților în baza adeverinței cu pricina, având grijă totuși să-l sfătuiască pe capul familiei să se ascundă câteva zile, până trecea urgia. Așa au scăpat. Prin bunăvoința unui semen. Alții n-au avut același noroc…

După mulți ani de la acele grozăvii, chiar și azi, asemenea bunicii mele, mulți dintre foștii deportați sau urmașii lor continuă să se dezvinovățească, rămânând în logica celor care îi condamnaseră: noi nu eram bogați, munceam din zori și până-n noapte, cu ce-am greșit, de ce să ne fi arestat, ce fel de chiaburi eram noi?... Puțini dintre ei admit că deportarea însăși era o crimă, o fărădelege săvârșită de o putere străină, invadatoare, care rupsese Basarabia din trupul României, nu problema cât de bogați sau săraci erau cei deportați. Însă teroarea, frica, propaganda agresivă și, mai ales, faptul că toate aceste orori au durat decenii, perioadă în care doar unii – cei aleși de împrejurări și de propria conștiință – au avut acces la adevăr, sfârșiseră prin a le inocula sentimentul vinii, al unei alterități în raport cu statutul social și „norma” de conduită decretate de Partidul Comunist.

***

Duminică, 6 iulie, am comemorat în R. Moldova al doilea mare val al deportărilor, cel din 1949, când au fost ridicate, potrivit datelor oficiale, aproape 12 mii de familii, adică peste 35 de mii de oameni, însă în realitate numărul lor a fost mai mare. Au apărut în anii de urmă, prin localitățile R. Moldova, mai multe troițe ale deportaților, anul trecut a fost inaugurat și monumentul din Scuarul Gării din Chișinău. Se organizează simpozioane științifice, se fac emisiuni TV, se publică volume de documente și mărturii despre grozăviile regimului stalinist, însă toate aceste lăudabile activități nu reușesc să tragă o linie de demarcație clară între trecutul totalitar și prezentul R. Moldova, pe care îl dorim democratic și european. Altfel cum se explică faptul că la fiecare ciclu electoral ne întrebăm dacă nu vor reveni comuniștii la putere, votați inclusiv de rudele și urmașii foștilor deportați? Ce-ar mai trebui să se întâmple ca adevărul despre crimele regimului sovietic să taie avântul electoral al celor care se revendică, mai pe față sau mai voalat, de la Lenin, Stalin și URSS?...

Oamenii sunt insensibili la poveștile despre trecut, pentru că nu sunt despre viața lor și apoi faptele acelea sunt disipate, stivuite între coperte de cărți, ascunse în benzi de celuloid, care sunt deschise, proiectate doar la ocazii speciale. Execuțiile și deportările operate de sovietici au frânt coloana vertebrală a poporului român dintre Prut și Nistru, iar școala și educația pe mulți i-au transformat în mankurți – aceasta e starea de lucruri cu care ne confruntăm chiar și după 23 de ani de la declararea independenței.

Ca să înțeleagă unii dintre cei ce proslăvesc puterea sovietică și urmașa ei de facto și de iure, Rusia putinistă, poate ar fi bine să încerce un exercițiu de imaginație, mai ales că nici nu e prea greu, dacă au văzut/au aflat ce fac bandele pro-ruse în estul Ucrainei. Să-și imagineze, așadar, că sunt treziți în toiul nopții de niște lovituri puternice în ușă, care le sperie nevasta și copiii, că indivizi înarmați îi anunță că tot ce au – casă, vite, orătănii, uneltele din șopron, grânele din hambar, pogoanele de pământ – se confiscă, fiindcă sunt dușmani ai poporului, că li se dau câteva minute să-și ia ceva din boarfe și să urce în duba care așteaptă, cu motorul pornit, dincolo de poartă… Și clipul acesta coșmaresc să nu se oprească chiar dacă ei vor protesta, vor striga în gura mare despre încălcarea drepturilor omului, despre violarea proprietății, chiar dacă vor cere: „referendum! referendum!”...

Înainte de a vota, la toamnă, să ne gândim bine cine suntem noi, cine au fost părinții și buneii noștri și în ce lume am vrea să trăim.