16:02:13 28.03.2024
Stiri

ULTIMUL interviu al scenaristului peliculei „Tunul de lemn”: „Am nişte planuri și mă tem că nu voi reuşi să le duc la bun sfârşit”

Social 26.04.2016 09:18 Vizualizări2636 Autor: Ziarul National


ULTIMUL interviu al scenaristului peliculei „Tunul de lemn”: „Am nişte planuri și mă tem că nu voi reuşi să le duc la bun sfârşit” natura.md

Ziarul NAȚIONAL preia un interviu realizat cu scriitorul Nicolae Esinencu de către Gheorghe Budeanu cu circa două săptămâni înainte ca acesta să intre în coma din care nu și-a mai revenit. Nicolae Esinencu s-a stins ieri și va fi condus mâine pe ultimul drum.

Domnule Nicolae Esinencu, deseori când trec pe la Uniunea Scriitorilor încerc să înţeleg de ce e atât de linişte, la care mi se răspunde: Esinencu încă nu a venit, pregăteşte, probabil, vreo surpriză editorială. La ce lucraţi?

E o întrebare dureroasă. Scrisul, cu adevărat, este o boală de care nu poţi scăpa chiar şi la bătrâneţe. La vârsta mea de 76 de ani, mai scriu, uneori - şi noaptea.

Am nişte planuri şi mă ia groaza atunci când mă gândesc la ele – mă tem că nu voi reuşi să le duc la bun sfârşit. Mi se pare că tocmai acum înţeleg ce şi cum trebuie să scrii, chiar dacă niciodată nu m-a întrebat cineva dacă mai am ceva bun prin sertarele de la masa de scris.
În viaţa mea de scriitor am folosit aproape toate genurile literare, lucrări pe care le-am adunat într-o colecţie de opere alese apărută în 1999 din bunăvoinţa unui om de afaceri – Anatol Josanu. Acum lucrez insistent la o nouă selecţie a scrierilor mele, apariţie programată pentru anul curent în care fac o selecţie riguroasă din ceea ce am publicat, începând cu prima mea carte - „Antene” - şi…

Şi terminând cu ce?

Mai las-o cu sfârşitul! Adevărul e că mai scriu „Corespondenţă cu Dumnezeu”, o carte la care ţin foarte mult şi tare aş vrea să apară cât mai degrabă. Va fi un fel de mărturisire de dragoste faţă de cea care a fost şi a rămas buna mea soţie şi care, ştiu, mă aşteaptă în lumea celor drepţi. Darca mea era cunoscută şi apreciată printre oamenii de cultură, a scris şi poezii pe care sper să i le adun într-o carte. Era ucraineancă, dar rar moldovence care să ţină atât de mult la naţiunea română precum ea. Ca scriitor, nu m-am temut de nici un critic literar, căci pentru mine conta părerea soţiei mele. Cunoştea toată literatura interzisă în acele vremuri.

Îmi amintesc că soţia Dumneavoastră era un om foarte respectat. Semna articole şi interviuri cu pseudonimul Antosea Darca. Cum aţi cunoscut-o?

Odată, după orele de latină de la universitate, am plecat cu colegul meu, Vasile Damaschin, să mâncăm plăcinte într-un local de lângă Cinematograful „Patria”. Erau timpuri grele, iar noi - flămânzi, dar tocmai primisem un onorariu pentru câteva poezii publicate şi am mers să mâncăm pe săturate plăcinte cu bostan şi cu brânză. Mergând încolo, mi-au atras atenţia două fete pe care i le-am arătat şi lui Vasile. „Probabil, şi ele au fugit de la lecţii…”, zice el. Făceau studii la filologia rusă pentru şcolile moldoveneşti. Le-am invitat cu noi şi de atunci nu ne-am mai despărţit. După ce am absolvit universitatea, am luat-o pe Tosea cu mine la Isacova, Orhei, unde locuiam cu chirie într-o casă de lângă şcoala din sat. Peste vreo trei luni, a venit la noi cu o maşină tatăl ei, un ucrainean zdravăn, care mai întâi mi-a cerut paşaportul ca să vadă dacă ne-am înregistrat căsătoria şi tocmai după aceea a scos din maşină nişte merinde pentru copilul său, dar şi pentru mine…
De fapt, pe soţia mea o chema Antonina, acasă îi spuneau Tosea, iar pseudonimul ei literar, precum ştii, era Darca.

Aţi mai spus-o că ea vă înţelegea şi vă ierta toate trăsnăile, inclusiv cele literare…

Din cauza caracterului meu, la Institutul de Literatură „Maksim Gorki” din Moscova eram poreclit „moldavskaia iazva” (ulcerul moldovenesc). Aşa-mi spuneau şi studenţii, şi lectorii. Studenţii, care erau 42 de scriitori veniţi din toate republicile Uniunii Sovietice, atunci când voiau să degajeze atmosfera în sala de studii, îndată spuneau: „Să vedem ce părere are la acest subiect ulcerul moldovenesc”. Iar profesorii la examene îmi cereau îndată matricula, îmi puneau o notă bună şi-mi spuneau că sunt liber, deoarece, dacă începeam să vorbesc, nu mă mai puteau opri, le răsturnam concepţiile şi-i lăsam dezarmaţi. Eu am citit mult din literatura clasică rusă şi vorbeam cu dragoste de Tolstoi, Pasternak, Cehov, Gogol, dar, dacă mă zădări, pot să fac din Puşkin, bunăoară, o cârpă. Acest poet, fiind exilat în Moldova, parcă nu ar fi văzut aici mai mult nimic decât ţigani. Poemul lui „Ţiganii” ne-a făcut o slavă proastă, ca şi cum aici nu ar fi trăit moldoveni cu o nemaipomenită filozofie populară, care ştiau să se scoale cu noaptea în cap şi să ajungă în câmp odată cu răsăritul soarelui, iar în zile de sărbătoare – să demonstreze frumoasele noastre tradiţii naţionale. Uite, el n-a vrut să vadă asemenea lucruri la un popor care l-a primit în casa sa, ceea ce mă face să cred că era un rusoi ordinar, îngâmfat, grobian, cu aere de superioritate …

De fapt, scriitorul şi omul Nicolae Esinencu întotdeauna a fost ca un copil teribil, lucru pe care l-aţi recunoscut chiar şi prin titlul unei cărţi. Dar cum a putut un asemenea copil teribil să fie secretar al Uniunii Scriitorilor într-o perioadă destul de agravată pentru viaţa noastră spirituală – tocmai începuseră restructurările gorbacioviste, pornea mişcarea de eliberare naţională?

Teribilist am fost tot timpul, dar atunci şi de răutate era nevoie, din care cauză am avut mai multe probleme pe când eram secretar al Uniunii Scriitorilor. Toţi mă îndemnau ca anume eu să mă bag acolo unde era mai fierbinte. Dar au fost şi oameni buni, care mă sprijineau. Bunăoară, Nicolae Ţâu, secretar la CC al PCM, venea şi îmi spunea totul ce ne aşteaptă pe noi, scriitorii, din partea conducerii republicii. Îmi zicea: „Moşu, mâine la orele opt ai să fii chemat de Bondarciuk. Vrea să te facă să potoleşti mişcarea scriitorilor, iar pentru asta o să ţi se promită un autoturism Volga”. Of, dar câte probleme am avut cu construcţia Casei de creaţie din Codrii Orheiului, de care scriitori nu au mai reuşit să se bucure…

Ştiindu-mi caracterul, şi ziariştilor le plăcea să toarne cu spusele mele sare pe rană. Într-o perioadă, când la Frontul Popular nu se făcea nimic sau mişcarea o lua razna cu acţiunile sale, ei mă întrebau ce se poate de făcut pentru a redresa situaţia. Le-am răspuns simplu, dar răspicat, în stilul meu: „Daţi-l afară pe Iurie Roşca şi o să vedeţi cum lucrurile vor merge mai bine”. După apariţia în presă a spuselor mele, cunoscutul scriitor şi lingvist Valentin Mândâcanu a publicat două pagini în „Moldova Suverană” în care eram blamat pentru că am îndrăznit să atentez la imaginea unui om care se considera un sfânt în acele vremuri. Nu m-am supărat pe Mândâcanu deoarece ştiam că Roşca îi dă bătrânului un fel de pensie din partea Frontului Popular. Mai trist era cu Iurie Roşca, din cauza căruia a fost spulberată o mişcare populară care ar fi putut deveni cel mai mare partid politic din Republica Moldova de orientare pro-românească. E păcat că au fost îngropate speranţele unor mase largi de oameni…

Cu care dintre scriitorii de generaţie aţi avut relaţii de prietenie şi acum vi-i dor de ei?

Dar eu am trăit bine cu toţi, dar şi de sfădit m-am sfădit aproape cu toţi. Mai apropiaţi mi-au fost Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Andrei Strâmbeanu, Mihai Cimpoi… A fost o perioadă marcată de scriitori foarte buni în Basarabia. Cu aceştia, inclusiv Ion Druţă şi Grigore Vieru, puteai înţelege că cuvântul ţi-e dat de la Dumnezeu precum o bucată de pâine caldă dată de mâna mamei. De aceea cuvântul scris din inimă pătrunde în inima cititorului şi acolo rămâne, chiar dacă ajunge în post de parlamentar sau de ministru, el nu va uita ce a spus scriitorul, precum nu uită pâinea dată din mâna mamei…

Mi-i dor de Vasile Vasilache. Cred că plecarea lui dintre noi a fost o mare pierdere pentru spiritualitatea noastră. E păcat că despre Vasilache se vorbeşte cam puţin în ultima vreme. Apoi, regret că şi Mihai Cimpoi s-a retras (de fapt, a fost retras) din activitatea Uniunii Scriitorilor, dar el rămâne o figură emblematică a vieţii literare de la noi.

Scriitorii din generaţia mea şi-au scris majoritatea operelor în perioada sovietică, sub regim comunist, şi le-a fost foarte greu să facă politică prin scrisul lor, deşi, la drept vorbind, scriitorii făceau politică chiar şi atunci când scriau despre frunză – toţi înţelegeau că este vorba despre frunza maternă, despre dorul nostru naţional. Ion Druţă a făcut foarte mult pentru păstrarea spiritului nostru naţional, chiar dacă îşi aprinde paie în cap atunci când aude despre unirea noastră cu România. Dar nimeni dintre scriitorii noştri n-a scris la modul concret o operă literară în care subiectul principal să fie Unirea cu România, bunăoară. Eu am scris poemul „Cu mortul în spate” acum vreo 50 de ani, la Moscova, în două nopţi. Acolo, intrau des pe la mine poetul Anatol Ciocanu, pictorul Roland Vieru, cineastul Vasile Pascaru şi primul lucru pe care l-am făcut atunci a fost să-mi ascund poemul, ca să nu mi-l fure cineva dintre ei. L-am încleiat pe fundul dulapului din odaie, l-am păstrat în taină şi, întors la Chişinău, aveam să-l public tocmai în timpurile de renaştere naţională…

Domnule Esinencu, dar cum apreciaţi actualul proces literar? Puteţi afirma că există la noi o viaţă literară activă?

De la o vreme încoace, problemele societăţii au spulberat şi activismul literar al scriitorilor noşti. Cei mai activi din generaţia mea au îmbătrânit, cei din generaţiile de mai de mijloc s-au mulţumit cu posturi şi titluri, iar tinerii îşi risipesc timpul prin edituri şi redacţii pentru a obţine o bucată de pâine. Nimeni nu mai trăieşte astăzi din scris. Avem noi câteva nume de scriitori talentaţi, dar părerea mea e că ei n-au înţeles încă ce se petrece în societatea noastră şi nu ştiu încotro să-şi concentreze talentul. N-am încredere în ei, deşi, dacă m-aş gândi mai bine, eu nici în mine nu mai am încredere…

Dar există la noi scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, bunăoară, căruia poţi să-i strângi mâna pentru stil şi hărnicie. Sau criticul literar Vitalie Răileanu, care dă o nouă orientare scriiturii literare româneşti din stânga Prutului. Mai trist e că la Uniunea Scriitorilor nu se bat clopotele pentru a trezi şi mobiliza la creaţie talentele împrăştiate pe drumurile incertitudinii.

Vreau să mă credeţi că eu cunosc ceea ce publică scriitorii noştri. Dacă apare o carte, alerg s-o cumpăr sau s-o fur de la cineva, ca s-o citesc, să văd cu ce se completează patrimoniul nostru spiritual. Eu mă bucur mult atunci când un coleg de litere îmi dăruieşte o carte. Un an în urmă, o asemenea bucurie mi-a făcut, bunăoară, Pavel Borş, un medic care a făcut un an de zile cardiologie în Franţa. N-a rămas acolo, s-a întors, dar a adus cu el şi un roman scris pe malurile Senei. Este feciorul lui Anton Borş, autor de dicţionare, un om foarte cult. Uite că în viaţa noastră literară acest Pavel Borş nu-i cunoscut, dar eu chiar l-aş recomanda să fie primit în Uniunea Scriitorilor, căci o merită mai mult decât alţi scriitori cu barbă…

Dar mai face să fii azi membru al Uniunii Scriitorilor?

Sigur că face. Ai unde te aduna ca să discuţi despre problemele vieţii literare sau să programezi şi să te încadrezi în anumite evenimente literare. Eu, bunăoară, m-am folosit recent de calitatea mea de membru al Uniunii Scriitorilor şi am solicitat de la Ministerul Culturii susţinere financiară pentru editarea ultimei ediţii de opere alese pe care o pregătesc acum, menţionând că de câteva decenii nu am mai avut o asemenea susţinere. Dar la noi editarea cărţilor e o mare problemă, mai ales pentru tinerii talentaţi, căci de când e lumea se ştie că talentul este frate drept cu sărăcia. De la o vreme încoace, lumea nu-şi mai respectă scriitorii aşa cum ar trebui să fie într-o societate sănătoasă…

Vreţi să spuneţi că trăim într-o societate bolnavă?

Într-o ruptură de societate, care întreagă şi sănătoasă ar fi în România reîntregită. Nu vezi ce fac politicieni alde Dondon, pardon, Dodon, pe care lumea îl crede codrean de la Sadova? Acesta ştie că, de când e lumea şi pământul, în stânga şi în dreapta Prutului se vorbeşte aceeaşi limbă, dar o face pe prostul ca să-l mângâie pe cap mâna păroasă a imperialismului rusesc. Acesta şi alte cozi de topor ca dânsul, susţinuţi de duşmanii noştri care au fost crescuţi şi înmulţiţi de la Petru cel Mare şi Suvorov până la Stalin şi Putin, continuă să ne înveţe cine suntem şi ce limbă vorbim. Cu asemenea mentalitate, nu ştiu dacă chiar întreaga Europă va reuşi să rezolve problemele noastre…

Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că, dacă nu aperi limba şi istoria poporului tău, dacă nu eşti cu poporul tău, mai devreme sau mai târziu vei fi distrus. Iată scopul celor care urăsc idealurile noastre de unire cu Ţara – vor să ne distrugă. Toate sărăciile şi nenorocirile de la ei ni se trag şi vom scăpa de ele doar îmbrăţişându-ne cu Ţara, întâmpla-s-ar lucrul acesta mai repede, căci nu mai am timp de aşteptat. Mulţi colegi de-ai mei, ca Ion Vatamanu, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Leonida Lari, Gheorghe Vodă… credeau că vor prinde Unirea, dar uite că nu s-a întâmplat. Era bine ca Chişinăul să fi anunţat oficial Unirea atunci când a avut loc primul „pod de flori” la Prut şi astăzi am fi trăit în linişte, gândindu-ne la bunăstarea vieţii noastre. Pe atunci, fraieri politici de-alde Usatîi se jucau desculţ prin glodul de pe drumurile satului. Oricum, Dumnezeu le va aşeza pe toate aşa cum le-a gândit la începuturi, iar la începuturi neamul nostru a fost la un loc, în jurul Carpaţilor. Iar mititei de-alde Dodon vor fi uitaţi în gunoiul istoriei, precum nimeni nu mai ştie azi de antiromânii Sangheli sau Vasile Stati. Marele regret este că asemenea specimene mereu se găsesc şi mereu ne barează calea în mersul nostru firesc spre devenire una cu neamul. E ca într-o poezie de a mea:

Plutesc, iar cineva face valuri:
Valuri, valuri, valuri -
Ca niciodată
Să nu mai ajung la maluri...

Pe care dintre cărţile semnate le-aţi lua cu Dumneavoastră atunci când urcaţi – titlul vă aparţine – pe „scară la cer”?

Pe toate, căci sunt ale mele, inclusiv cele traduse în alte limbi. Eu tocmai acum îmi dau seama că am scris foarte mult şi mă regăsesc în orice lucrare: iată-mă-s!

Bunăoară, în nuvela „Brigada zero” mă minunează şi acum lucruri pentru care mi-aş da viaţa. Îi spuneam regizorului Vasile Pascaru să facă un film din ea, dar n-am mai reuşit. Mi-aş pune în sân şi nuvele uitate de cititorii noştri, precum „Roata” sau „Toba lui Tache”, pe care şi ruşii, şi kirghizii, şi alte popoare le-au tradus. O să le regăsiţi în noua redacţie de scrieri alese care sper să-mi apară cât mai degrabă.

În timpul sovietic, scriitorii mergeau şi lucrau la case de creaţie în diferite oraşe din fosta URSS. Despre faptul că tot timpul aţi scris vorbeşte opera Dumneavoastră foarte vastă. Oare chiar mereu inspiraţia s-a ţinut de Dumneavoastră, dacă aţi fost atât de productiv în creaţie?

După fiecare deplasare la casa de creaţie, nu mă întorceam cu mai puţin de două sute de pagini scrise. Uneori mergeam la Ialta, dar mai des mă duceam la Vadul lui Vodă, mai ales iarna. La Vadul lui Vodă am scris romanul „Doc” în două zile, căci pe mine, când mă apucă inspiraţia, nu mă mai opreşte nimeni, scriu fără a mai respecta ortografia sau regulile gramaticale. După ce sfârşesc ceea ce am gândit, revin la text, îl redactez, scot sau adaug alineate întregi. Inspiraţia e ca o femeie nebună, care îţi învârte minţile. Odată, pe când ne aflam la Ialta, am fost martorul unei zile în care poetul Anatol Ciocanu a scris 70 de poezii şi toate mi-au plăcut, dar seara, pe malul mării, el s-a enervat şi le-a aruncat în valuri…

De ce vă pare rău în viaţa asta?

E o grozăvie, mă simt ruinat şi nici nu am interesul de a trăi mai departe în lipsa soţiei. Mi-e dor de ea… Mai trăiesc doar cu gândul să scot această ediţie de scrieri alese şi să-l văd pe Octav, feciorul meu, pus pe un făgaş bun, căci este un pictor talentat. Fiica Nicoleta se descurcă, are caracterul meu, face dramaturgie. Un alt fecior, Dan, este artist plastic la Kiev. Dar mie îmi pare rău că Darca nu-i lângă mine şi vreau să mă duc după ea, ca să fim împreună înaintea lui Dumnezeu.

Câte cărţi v-au apărut în România?

Una, în colecţia „Omnia” – „Urcarea la cer”. Nimeni dintre basarabeni nu a mai apărut acolo cu o carte atât de voluminoasă, cuprinde aproape toate poeziile mele. Sunt mulţumit.

Inclusiv poemul din două cuvinte: „Bob – glob” sau poezia „Mi-am aplecat faţa într-un buchet de liliac: ah, să tot trăieşti, mamă!”?

Da. Inclusiv „Văleu, vine timpul peste mine!”. Eu am multe suceli de acestea, care îmi plac tare. Ele pornesc din dragostea mea faţă de acest meleag, faţă de acest pământ în întregime. Numai pe acest pământ poţi să admiri o floare, un copac, o pasăre… Probabil, mai frumos ca pe pământ nu-i nicăieri. Bucuraţi-vă, dragii mei, de frumuseţea pământului…

Gheorghe BUDEANU,
Revista NATURA, aprilie 2016


Stiri relevante
Top stiri

Parteneri
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
25.03.2024 09:14 Nicolae Negru Nicolae Negru // Putin căzut de pe ca...

22.03.2024 09:05 Nicolae Negru Nicolae Negru // De ce ideea referend...

18.03.2024 09:13 Nicolae Negru Nicolae Negru // Putin și Rusia ca bo...

Promo
Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Recomandat
Sondaj
Sunteți de-acord ca referendumul constituțional privind aderarea R. Moldova la Uniunea Europeană să fie organizat în aceeași zi cu alegerile prezidențiale din anul curent?
Prietenii noștri

Widget cu noutăți la tine pe site

Ziarul Național 2013-2024. Toate drepturile sunt rezervate

Despre noi Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md