DEPORTĂRI // Pojăreniul din Siberia

Soartă // Avea trei ani când a fost „ridicat” împreună cu mama și dus în Siberia. Încă trei ani după aceea a mâncat doar grăunțe și fulgi de ovăz. A revenit ulterior cu mama la Pojăreni, dar s-a întors în „țara de gheață”

„În Moldova mi-s rădăcinile, dar aici, în Siberia, mi-e sângele. Aici am crescut, aici am învățat să țin pixul în mână. Aici mi-am găsit iubirea, aici m-am căsătorit, mi-am crescut copiii și acum nepoții. Nu zic, îmi e dor de meleagurile natale, de plăcinte și de un pahar cu vin. Revin la baștină ori de câte ori am posibilitatea, o mai ajut pe mama, dar asta e... Nu pot schimba acum nimic”, își rezumă povestea de viață la telefon Gheorghe Tătaru, originar din satul Pojăreni, raionul Ialoveni.

Avea trei ani când, strâns la pieptul mamei, au fost urcați în vagoane și… duși au fost. Gheorghe nu-și amintește prea multe din noaptea aceea când li s-a spus: „Sobiraites’, zdes’ vî uje nikogda ne budete projivat’” (Pregătiți-vă, voi aici nu o să mai locuiți niciodată – n.r.). Era copil, nu înțelegea prea multe, dar era bucuros că „va merge cu mașina”. Mama și buneii, ultimii rămași în sat, plângeau.

În Tiumen

Domnica Tătaru, mama lui, nu a fost „ridicată” și dusă tocmai în Tiumen pentru că ar fi fost din „culaci”, ci pentru că soțul ei fusese, cu câțiva ani mai devreme, judecat pentru că „făcea politică și era cu românii”, fapt pentru care a stat zece ani în răcoarea Novosibirsk-ului. Toată averea care și-a luat-o cu ea era copilul, o vestă, fusta și basmaua, pe care mai târziu a vândut-o și și-a cumpărat o pereche de cizme. Restul - animalele din gospodărie și hambarul plin cu cereale au ajuns în colhoz.

Au trecut zeci de ani de atunci, iar ochii mătușii Domnica nu s-au mai uscat. O podidesc lacrimile ori de câte ori își amintește de acea noapte. „Am lăsat totul în urmă: și vacă, și cal, și porc. Unui soldat i-a fost milă de noi și ne-a pus trei saci cu porumb. Asta ne-a fost mai târziu toată mâncarea noastră... Nu știu cum am rezistat. Și acum mă mai întreb. Ani buni au trecut de atunci, dar eu tot mă trezesc noaptea și încep a plânge, plâng și nu-mi vine a crede că am rămas în viață”, ne spune mătușa Domnica, în timp ce-și șterge cu colțul basmalei lacrimile.

Țara de gheață i-a luat feciorul de lângă ea

Am găsit-o trebăluind prin ogradă, la Pojăreni. Le face pe toate singură, iar dacă o privești și nu știi câți ani are, nu îi dai mai mult de 70. Cârja, însă, îi stăpânește cei 89 de ani. „Țara de gheață”, așa îi zice mătușa Domnica ținutului care o desparte acum de feciorul ei, Gheorghe. La puțin timp după ce au revenit în Moldova, imediat ce Stalin „s-a prăpădit”, fiul i s-a întors în Siberia. Acolo crescuse. Ea, cu fiica - aici, Gheorghe - acolo.

Fân în loc de ciorapi, și prosop în loc de izmene

Gheorghe știe că a mers împreună cu mama și cu încă 50 de suflete într-un singur vagon timp de o lună ca să ajungă în Tiumen. Scândurile le-au fost și scaun, și pat, și pernă. „Puneau copilașii gurița la o găurică a vagonului și respirau oleacă de aer proaspăt. Ne mâncau păduchii de vii. Nu vă puteți închipui ce era cu noi. De mâncare… of. Ne mai aduceau soldații ceia câte o gură de pâine și o cană cu ceai pe care le dădeam copilașilor. Nu știu cum am rezistat”, își amintește cu durere în suflet bunica Domnica. În Tiumen au stat trei ani într-o baracă patru familii. Ziua mergeau la muncă, la tăiat lemne, iar seara se culcau unii lângă alții ca să se încălzească și să se usuce hainele ude de pe ei. „Afară erau 40 de grade de frig. Numai scoteai capul de după ușa barăcii și imediat nasul și obrajii erau albi. Înghețai pe loc. Când se desprimăvăra, ne părea că suntem în rai. Nu aveam cu ce ne îmbrăca și încălța. Țin minte că îmi luasem cu mine o basma și am vândut-o să-mi cumpăr o pereche de ciubote. Am umplut chirza cu fân și am vârât piciorul în ele. Nici izmene nu aveam pe noi. Dintr-un ștergar mi-am cusut o pereche de pantaloni. Iar vesta cu care venisem din Moldova o legam la brâu cu o funie ca să-mi țină mai cald, îmi puneam câteva grăunțe la piept ca să nu înghețe și să am ce mânca și mergeam în pădure la tăiat lemne”, descrie bătrâna episoadele întunecate din viața ei.

Soldatul

Pentru tăiatul lemnelor primea șase ruble pe lună care se duceau pe fulgi de ovăz și cartofi. „Număram cartofii ca să ne ajungă pe câteva săptămâni. Câte un cartof pe zi ori unul la două zile. Îl fierbeam și îl amestecam cu fulgii de ovăz. Vara, când era mai cald, era mai bine. Apăreau și ciupercile, le fierbeam și mâncam”, plânge deja mătușa Domnica.

Cele care îi aduc o cană de apă la 89 de ani sunt fiica și nepoțelele care sunt mândria bunicii. „După trei ani de chin în țara ceea de gheață, așa a vrut Dumnezeu să mă leg cu un rus. Un soldat. Am rămas grea (însărcinată – n.r.)cu fata. Rusul cela nu s-a lepădat de copil, dar mi-a spus că nu poate fi cu mine, pentru că el avea familie și copii, dar m-a ajutat cum a putut. După trei ani munciți la tăiat lemne în pădure, bărbatul m-a ajutat să mă angajez la o brutărie, coceam pâine. Ne dăduse și o cămăruță într-o căscioară acolo. Veneau rusoaicele la mine și le coceam tot felul de copturi, pâine - le plăceau foarte mult. Deja era mai bine. Cel puțin, aveam o bucățică de pâine pentru copii”, suspină tușa Domnica.

Basarabenii – în Siberia, fiică de rus – la Pojăreni

A ajuns acasă abia la trei ani după moartea lui Stalin. Infernul sfârșea. Dar acasă a trebuit să pornească totul de la zero. Și-a ridicat și o casă. Cea veche se risipea deja când a revenit. „Așa a vrut Domnul să-mi dea această fată care este acum lângă mine, iar băiatul s-a dus la taică-său, care, odată eliberat din închisoare, nu s-a mai întors în Moldova. Și-a găsit o altă familie acolo. Nici băiatul nu a rămas aici, s-a dus și el în Rusia”, oftează eroina noastră.

Ne spune că o macină durerea amintirilor pe care ni le-a depănat sub prăsadul de la poartă, sub care își așteaptă în fiecare zi copiii și nepoții, dar se declară împlinită. „Asta mi-a fost dat să duc”, încheie bătrâna.

73 de ani de la primul val al deportărilor staliniste

Astăzi se împlinesc 73 de ani de la primul val de deportări staliniste din Basarabia și nordul Bucovinei.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, mii de persoane au fost urcate în vagoane și trimise în Siberia. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma represiunilor comuniste, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie 1953.

Al doilea și al treilea val de deportări au avut loc în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, când cel puțin 35 de mii de oameni au fost trimiși în Siberia, și în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951, când au fost deportate peste 700 de familii.

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii.