Leancă a primit o bilă neagră cu girul Occidentului?

Prezentul continuu

Interogaţia din titlu pare neverosimilă în situaţia în care Iurie Leancă a fost răsfăţatul partenerilor europeni ai Republicii Moldova. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, vom vedea că răspunsul la această întrebare este mai curând afirmativ decât negativ.

O piesă cu actori internaţionali

O declaraţie simptomatică a făcut la începutul săptămânii curente Traian Băsescu care a lăsat să se întrevadă că nevotarea lui Leancă era previzibilă. El a spus că, în locul lui, nu s-ar fi dus în Parlament să ceară votul de încredere al deputaţilor, dat fiind faptul că nu şi-a asigurat nici sprijinul PL, dar nici susţinerea Partidului Comuniştilor (sic!).

Şi Iulian Chifu, unul dintre consilierii fostului preşedinte român, într-un articol recent, scrie de asemenea că şansa votării Cabinetului era una de „wishful thinking”. Că şi-au făcut iluzii cei care au crezut că Leancă va fi votat. Autorul sugerează totodată că responsabilităţile pentru piesa care se joacă astăzi la Chişinău „implică actorii internaţionali, inclusiv România”.

Se creează impresia că echipa fostului preşedinte român nu numai că nu a regretat capotarea premierului în exerciţiu de la Chişinău, dar a şi anticipat-o. Deşi Băsescu nu-l agreează pe Leancă, cei doi având destule contre dure de la 2013 încoace, departe de mine gândul că cel dintâi l-ar fi lucrat pe ce de-al doilea. Cred că lucrurile sunt mult mai complexe.

Factorul PCRM

Ca să înţelegem de ce nu s-a reuşit crearea unei majorităţi parlamentare şi de ce a eşuat instalarea Guvernului Leancă 2, trebuie să ne amintim cum vedeau cancelariile occidentale formarea noii guvernări de la Chişinău îndată după alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014. La scurt timp de la anunţarea rezultatelor oficiale ale scrutinului, şi SUA, şi UE, şi România au reclamat crearea unei baze sociale cât mai largi cu putinţă pentru viitoarea putere în ideea de a-i conferi Republicii Moldova o maximă stabilitate în faţa multiplelor pericole de la graniţele ei răsăritene.

În acest context, ambasadorii Statelor Unite, Uniunii Europene şi Bucureştiului la Chişinău au vorbit despre nevoia unui dialog permanent cu PCRM. Nu s-a pus neapărat problema constituirii unei coaliţii mari cu Partidul Comuniştilor. S-a cerut în schimb să nu se rateze posibilitatea transformării lui într-o opoziţie constructivă.

De voie, de nevoie, Vladimir Voronin, încă înainte de alegeri, luase o anumită distanţă faţă de Moscova şi acceptase cu rezerve cursul european. Noul trend al comuniştilor urma să fie valorificat.

Apăruse şansa ca vectorul european să nu mai fie subminat de o parte semnificativă a stângii. S-ar fi comis o mare nerozie dacă nu se profita de această oportunitate.

Totuşi, ceea ce conta înainte de toate, era faptul că Republica Moldova devenea un stat de frontieră a Europei, în condiţiile unei confruntări cu Rusia ce riscă să fie de lungă durată. În aceste împrejurări, se impunea aşezarea noii guvernări pe o temelie solidă şi sigură, iar atingerea acestui obiectiv fără o conlucrare cu PCRM nu era fezabilă.

O nedeclarată platformă de uniune naţională

Două luni şi ceva după alegeri au fost risipite pe căutarea unei formule de cooperare a tuturor forţelor politice capabile să se solidarizeze pentru a menţine statul pe linia de plutire în aceste vremuri de restrişte. Din păcate, de cele mai multe ori actorii politici n-au dovedit nici dexteritate, nici înţelepciune pentru a face faţă situaţiei.

S-a optat pentru o coaliţie minoritară la vedere, care ar întruni, după caz, sprijinul implicit al PCRM sau PL. Comuniştii şi liberalii rămân pe tuşă, întrucât coabitarea lor în vârful piramidei ar fi alergică pentru ambele formaţiuni.

Republica Moldova nu-i Grecia, unde radicalii de stânga sunt în măsură să coalizeze cu radicalii de dreapta. La noi stigmatele trecutului sovietic încă nu s-au cicatrizat pentru a permite un astfel de concubinaj politic.

Şi consecinţele le resimte toată lumea. S-a negociat până-n pânzele albe, iar între timp leul a călcat în prăpastie, ameninţând să tragă după el întreaga economie moldovenească.

Crearea unei nedeclarate platforme de uniune naţională s-a constituit într-o tentativă de împăcare a caprei cu varza. O victimă a acestui efort disperat s-a dovedit a fi Iurie Leancă, care a primit o bilă neagră în Parlament. Acesta n-a fost dorit nici măcar de unul din cele două partide din afara APME, care ar urma să proptească implicit un Guvern minoritar.

De unde şi concluzia că, punând problema convertirii comuniştilor la cauza europeană prin responsabilizarea lor pentru procesul decizional, Occidentul indirect a creat premise pentru căderea Guvernului Leancă 2. Nimic personal.