„Noroc”-ul pe care nu l-am cunoscut

Realitate // „Noroc”-ul din anii 1966-1970 a trezit la viaţă o generaţie care, două decenii mai târziu, avea să devină o forţă de temut...”

Acest interviu este prilejuit de apariţia cărţii „ROCKul, „NOROC”-ul & NOI” (Editura „Arc”), semnată de prozatorul, dramaturgul şi cineastul Mihai Ştefan Poiată. Formaţia „Noroc” a fost înfiinţată în 1966 de compozitorul Mihai Dolgan şi a reuşit să se afirme ca un fenomen unic şi irepetabil. „Noroc”-ul reprezintă o legendă, o generaţie, o epocă. Membrii formaţiei au fost comparaţi cu nişte Beatles ai Moldovei Sovietice care au fascinat întreaga URSS.

Stimate Mihai Ştefan Poiată, din toată epoca de legendă a formaţiei „Noroc” v-aţi oprit doar la primii patru ani (1966-1970). De ce?

Am răspuns la această întrebare în prefața cărții: „După 1970 au urmat alte vremuri, în care a activat un alt Mihai Dolgan, care a scris o altă muzică, cântată și dansată de alte generații… Ceea ce a urmat după 1970 este o altă istorie, care așteaptă să fie relatată de un alt autor”.

Cum a fost posibil, în anii ’60, în plin totalitarism, să apară o formaţie care să se impună cu un stil de muzică „burghez”?

A fost fructificat inspirat și curajos un concurs fericit de circumstanțe: dezghețul hrușciovist, înfiriparea unei noi generații de intelectuali, reanimarea folclorului muzical autentic, muzica transmisă la radio București și „Europa Liberă” și apariția, la momentul oportun, a unui muzician care reușise să guste și din muzica populară autohtonă, și din jazzul american, și din beat-ul britanic, și din melodicitatea estradei italiene. Această simbioză a răbufnit prin Mihai Dolgan.

Se mai poate vorbi despre formaţia „Noroc” după anii ’70?

Se poate vorbi, dar despre un „Noroc” cu… zborul frânt. La fel, cum am putea vorbi despre cinematografia moldovenească de după 1970, dar ceea ce a urmat a fost doar un ecou al miracolului din deceniul premergător. Autoritățile de atunci s-au speriat de „invazia carelor naționale” și, în anul jubileului de o sută de ani de la nașterea lui Lenin, au pornit o vânătoare de talente și personalități notorii în toate domeniile. Mai ales în domeniul culturii. Efectele au fost dezastruoase. Mihai Dolgan a mărturisit mai târziu: „Credeam că vom mai prinde odată valul, dar nu a fost să fie…”.

Cine era totuşi nucleul formaţiei: Mihai Dolgan, fraţii Cazacu sau alţi artişti, de altfel foarte mulţi, care au trecut prin „şcoala” „Noroc”-ului?

Indiscutabil, Mihai Dolgan. Dar el a intuit că rockul este o artă alimentată de energii colective. După ce a văzut pe viu concertele lui Marino Marini, susținute la Chișinău, visul lui a fost să formeze un grup, în care fiecare muzician să aibă propriul microfon ca să poată fi și vocalist. Iar dacă îi dai omului microfonul, trebuie să-i dai și dreptul de a se exprima. Deși unii s-au plâns că Dolgan a fost dictator, anume ei au visat să cânte în „Noroc”. Spre norocul lor, Dolgan s-a dovedit a fi un „dictator” talentat.

Mihai Dolgan a ezitat să accepte la acea vreme invitaţia directorului Filarmonicii din Penza de a crea în acel oraş o formaţie. E un noroc al nostru că nu a devenit o celebritate a muzicii ruseşti?

Ba a devenit. Și e un noroc al nostru că Mihai Dolgan A DEVENIT și o celebritate a muzicii rusești. Dar activând aici, în Moldova. La festivalul internațional de la Bratislava „Noroc”-ul a reprezentat Casa unională de discuri „Melodia” și s-a învrednicit de această onoare pentru că în 1969 vânduse cel mai mare număr de discuri. „Noroc”-ul a fost primul grup rock din URSS, lucru pe care l-au recunoscut chiar rușii.

Dar am mai avut un mare noroc: despre emisarul din Penza, care îi propusese să organizeze o formație experimentală, a aflat și Alexandru Fedco, directorul Filarmonicii din Moldova, care i-a spus lui Dolgan: „Măi Mişule, de ce să pleci tu acolo, dacă poţi face şi aici ceea ce doreşti”. Astfel a luat naștere „Noroc”-ul.

Ţinând cont că au fost comparaţi cu „The Beatles” şi cu alte formaţii occidentale, în ce măsură ei sunt cu adevărat originali?

Trebuie să ne mândrim că au fost comparați cu „The Beatles”. „Noroc”-ul nu i-a imitat, ci a găsit surse autohtone care i-au alimentat originalitatea. Mihai Dolgan nu a împrumutat formule, ci a preluat principii și le-a aplicat în mod creator. Despre cei care nu au fost comparați cu „The Beatles”, azi nu mai știe nimeni.

Scriind această monografie, aţi descoperit lucruri mai puţin cunoscute melomanilor?

Am descoperit în arhivele fraților Cazacu înregistrări din anii ’70 și astfel am reușit să „acompaniez” cartea cu un CD. Am avut acces la arhivele membrilor grupului și astfel am adunat și am inclus în carte peste 260 de ilustrații. Am descoperit la Arhiva Națională procesele-verbale de la ședințele consiliului artistic care aproba (sau nu) programele de concert ale grupului. L-am găsit în Aachen (Germania) pe Efim Krimerman, cel care a scris textele pentru „De ce plâng ghitarele”, „Cântă un artist” și „Două manechine”. Am mai aflat că au existat două „Noroc”-uri: unul, care se prezenta în fața noastră și a autorităților locale cuminte, pieptănat îngrijit, cu un repertoriu „echilibrat”, și un al doilea „Noroc”, care în afara republicii se dezlănțuia și prezenta un repertoriu „neaprobat” care înnebunea publicul. De fapt, noi nu am cunoscut acest al doilea „Noroc”.

Și am mai înțeles ceva: dacă RSSM ar fi fost doar un sat oarecare şi nu o republică, devenită mai târziu stat independent, şi dacă în acest sat ar fi avut loc doar evenimentele din anul 1966 (și doar cele descrise în „ROCKul, „NOROC”-ul & NOI”), satul respectiv şi-ar fi înscris pentru totdeauna numele în istoria culturii europene. De fapt, prea multe evenimente pentru un „sat”. Ar fi fost suficient doar unul – apariţia grupului „Noroc”.

Vă mulţumesc pentru discuţie.