„Statalitatea” transnistreană: finita la comedia?

Semne diacritice

„Republica Moldovenească Nistreană” e pe cale de a-și da ultima suflare, odată cu instalarea primului punct comun de trecere a frontierei moldo-ucrainene pe segmentul transnistrean, Cuciurgani-Pervomaisk, - numai cel care nu vrea să vadă nu vede faptul acesta. Nu strigăm ura, meritul Chișinăului e foarte mic în această istorie, dacă este în general. Rolul decisiv aparține Ucrainei, care a ajuns să simtă pe propria piele pericolul agresiunii ruse sub formă de separatism provocat și alimentat de Moscova. Nefiind capabilă să învețe timp de două decenii din experiența amară a fostelor „republici-surori”, Ucraina învață repede în baza propriilor greșeli. Are și „profesori” buni, SUA și UE.

Ajutat de Kiev, încet, dar sigur, Chișinăul pune stăpânire pe segmentul transnistrean al frontierei noastre cu Ucraina. Fluxurile de pasageri, exporturile, apoi și importurile transnistrene vor fi supuse controlului vamal și migrațional al Republicii Moldova. Pașapoartele și plăcuțele de înmatriculare auto, documentele „vamale” eliberate de autoritățile separatiste își pierd valabilitatea odată cu traversarea frontierei ucrainene.

De voie, de nevoie, transnistrenii care vor să iasă din „enclavă” trebuie să se conformeze legilor statului nostru. Aceasta se referă și la „președinți”, „prim-miniștri”, „miniștri” etcetera. Până acum, o făceau doar cei care călătoreau spre Occident. De exemplu, puțină lume a știut că reprezentanții Republicii Moldova la Eurovision erau de fapt din „statul vecin”. Nu artiștii, ci „stataliștii” de la Tiraspol au trâmbițat și au făcut mare caz de originea lor. Căci au nevoie și bieții de ei de niște „victorii” care să le mențină moralul șubrezit.

Dacă nu sapă un tunel pe sub Ucraina, pe care să nu-l detecteze ucrainenii, alternativa pentru separatiștii înverșunați, pentru adepții neclintiți ai „statalității” transnistrene e să ferece porțile, să se izoleze, să nu iasă nicăieri, să construiască o economie autarhică, bazată pe propriile resurse și pe propria piață de consum. Chiar dacă a moștenit cele 40 la sută din potențialul industrial al RSSM, economia transnistreană nu are cum să fie viabilă. De aceea, după un an de frământări și declarații isterice, Tiraspolul a acceptat tacit condițiile Acordului de asociere a Republicii Moldova cu UE, la compartimentul zonei de comerț liber, aprofundat și cuprinzător. Astfel, treptat, aproape inobservabil, „statalitatea” transnistreană se subțiază, se dizolvă și procesul nu va putea fi oprit, dacă Kievul sau Chișinăul nu se vor răzgândi și nu vor da înapoi.

Simțindu-și sfârșitul, separatiștii s-au opus din răsputeri. Au țipat în gura mare „săriți, ne blochează!”, au amenințat cu războiul, dar s-au liniștit și s-au resemnat după ce Kievul i-a prevenit că zângănitul armelor și orice încercare de a-i implica pe militarii ruși, cu scopul de a opri instalarea punctelor de control comune se poate solda cu închiderea totală a frontierei ucrainene pe segmentul transnistrean.

După acest episod, „statul nistrean”, care exista până nu demult de facto, chiar dacă nu era recunoscut și nu avea legitimitate internațională, își pierde aura de „cetate invincibilă”. Nou alesul „președinte”, Vadim Krasnoselski, i-ar sta mai bine cu o pălărie de paie.

Ce poate face Moscova? Ea a încercat să-l folosească pe Dodon, dar „omologul” lui Krasnoselski a dezamăgit, a „trădat”, aliindu-se la platforma comună a Chișinăului în această chestiune. Nici președinția austriacă a OSCE nu a îndreptățit așteptările, nu s-a grăbit să convoace ședința în formatul 5+2, pentru a discuta problema punctului de control comun moldo-ucrainean.

Putin are nevoie ca de aer de o soluție salvatoare, onorabilă, pentru a pune capăt agoniei „statului nistrean” în stare de putrefacție, pe care nu-l poate întreține la nesfârșit. Cea mai bună dintre soluții pentru el e să vândă așa-zisa republică separatistă Chișinăului, Republicii Moldova, care nu e într-o stare cu mult mai bună. Să o vândă cât mai scump, cu tot cu baza militară rusă de acolo. În așa fel încât să nu pară că a pierdut „meciul” transnistrean chiar înainte de alegerile prezidențiale din Rusia. Și Dodon, cu trăncăneala lui antioccidentală și eurasianistă, îi vine în ajutor, pregătește terenul pentru o eventuală tranzacție, care să fie acceptată mai ușor de transnistreni.

Ceea ce intrigă e posibilitatea destul de mare ca Dodon să nu vorbească din capul lui, ci să-și coordoneze declarațiile și acțiunile cu Plahotniuc.