Să nu-l „umilim” pe Putin, să ne umilim pe noi înșine?

Semne diacritice

O situație bizară: Guvernului i se reproșează că ar fi reacționat cu exces de zel, riscant, ridicând prea sus capul, atunci când a decis să expulzeze tocmai cinci diplomați ruși. Deși puțină lume pune la îndoială faptul că diplomații în cauză ar fi comis acțiuni incompatibile cu statutul diplomatic, că, în general, diplomații ruși se comportă în Republica Moldova ca o turmă de iepuri în grădina de zarzavaturi, unii consideră că nu era nici de data aceasta cazul să se „exagereze”, să se facă „din țânțar armăsar”.

Din punctul de vedere al unor strategi locali foarte „sofisticați”, declarându-i persona non grata pe spionii ruși acoperiți cu veșminte diplomatice, Plahotniuc a mers prea departe, l-a „umilit” pe Putin, și acesta se va răzbuna inevitabil pe multpătimitul popor (care l-a votat pe Dodon). Ni se sugerează, de fapt, că era mai bine să ignorăm acțiunile diversioniste ale reprezentanților Rusiei, comportându-ne în continuare ca niște vasali loiali, decât să-l „umilim”, să-l provocăm pe Putin cu manifestări noastre statale. Căci reacția lui poate fi imprevizibilă și catastrofală, ne avertizează casandrele mioritice. Și cine ar nega aceasta? Dar nu ar însemna aceasta că nu luăm în serios „statalitatea”, atribuțiile de suveranitate și independență ale R. Moldova?

Cetățenilor care nu se sperie, care ignoră avertismentele panicarde, aplaudând gestul extraordinar al Guvernului, li se spune că e vorba, de fapt, despre o încercare irațională, nebunească, egoistă a lui Plahotniuc de a intra astfel în grațiile Occidentului, punând în pericol interesele poporului și chiar propriul interes, riscând să piardă dreptul de difuzare a programelor televiziunii ruse „Pervîi kanal”. Cine ar putea afirma că lucrul acesta este imposibil, că expulzarea diplomaților nu poate face parte din același scenariu, convenit cu Dodon, de împărțire a „sferelor de influență” pe scena politică din Republica Moldova și de impunere a unei agende politice convenabile lor?

Ca la comandă, Dodon s-a dezlănțuit atât de tare, încât părea că el este cel expulzat, strigând și amenințând ca un huligan mărunt, folosind un limbaj al interlopilor pe care s-a jenat să-l reproducă până și agenția rusă TASS. El a învinovățit SIS-ul și MAEIE, înainte de a face cunoștință cu raportul acestora. S-a creat impresia că președintele „tuturor moldovenilor” fusese lovit de dambla. Cu câteva zile înainte, Estonia expulzase doi diplomați ruși și Dodon s-o fi speriat că va plăti el, că i se va închide ușa Kremlinului pentru îndrăzneala Chișinăului de a pune sare pe rana proaspătă a Moscovei.

S-a observat însă că starea de isterie a președintelui socialist nu a fost totală, căci blamându-i din nou pe „eurounioniștii” care ar fi îndeplinit astfel o comandă a Occidentului, el a evitat să pronunțe numele lui Plahotniuc. MID-ul, presa rusă au preluat ideea lui Dodon că gestul Chișinăului nu ar fi motivat de comportamentul diplomaților ruși, ci de lupta politică internă din Republica Moldova, că guvernarea proeuropeană vrea să-i dăuneze președintelui rusofil care încearcă să „restabilească” bunele relații cu Rusia. De unde rezultă că nu numai Plahotniuc, ci și Dodon e în câștig.

Dar politica externă nu poate fi separată total, nici măcar în SUA, după cum se vede în ultima vreme. Dacă privim evenimentul expulzării diplomaților ruși dincolo de „binomul” Dodon-Plahotniuc, dincolo de simpatiile noastre politice, trebuie să recunoaștem că e normal ca Guvernul să-și facă datoria, să nu permită spionilor ruși să se urce pe „masă”. Din punctul nostru de vedere, doar un singur lucru merită să fie discutat în această istorie controversată, scandaloasă: până când trebuie tolerat acest cuib de spioni și diversioniști, numit Ambasada Rusiei, care sfidează în mod nerușinat suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova, care participă în mod deschis la manifestări separatiste? Adică, unde e linia între a-l „umili” pe Putin și a ne umili pe noi înșine?