O concepție cu fața spre trecut

Semne diacritice

Unii comentatori de la noi s-o fi simțit măguliți, căci au reacționat cu exaltare la faptul că Putin îi acordă Republicii Moldova câteva rânduri în Concepția politicii externe a Federației Ruse, semnată de el la sfârșitul lui noiembrie. E vizată „problema nistreană” pe care Moscova o evidențiază în mod special în cadrul „conflictelor din spațiul postsovetic”, pretinzând că participă „activ” la găsirea unei „soluții cuprinzătoare”, care presupune acordarea unui „statut special Transnistriei” cu „respectarea suveranității, integrității teritoriale și a neutralității Republicii Moldova”.

Dacă Kremlinul ar fi vrut cu adevărat un statut special pentru raioanele de peste Nistru ale Republicii Moldova, conflictul s-ar fi stins demult, în 1994, ca cel găgăuz, dar intențiile „fratelui mai mare” erau și sunt în mod evident altele: un statut-ancoră, care să lege malul drept al Nistrului astfel, încât Chișinăul să nu poată lua decizii nedorite de Moscova. Aceasta se poate face doar prin federalizarea sau confederalizarea Republicii Moldova, după cum insistă Dodon, care primește instrucțiuni din capitala Rusiei, mergând acolo periodic în vizite „private”. (A mers și după alegeri, fără să aștepte validarea din partea Curții Constituționale. De altfel, și o „vizită privată” în cazul unui președinte, fie și neconfirmat, se organizează cu respectarea unui anumit minim de transparență, ca să existe siguranța că cetățenii nu sunt mințiți.)

Deși se face referire la suveranitatea și neutralitatea Republicii Moldova, în Concepție nu se pomenește despre trupele ruse și angajamentul Moscovei de retragere a acestora de pe teritoriul nostru. În formularea ei, neutralitatea seamănă mai mult a condiție de îndeplinit pentru Chișinău, decât ca una de respectat pentru Rusia.

Și în cazurile Ucrainei și Georgiei formulările folosite sunt mostre de fariseism, de standarde duble, de învinovățire a victimei. Сa de obicei, Kremlinul își camuflează scopurile agresive prin declarații fățarnice de egalitate, interes reciproc, respect pentru normele internaționale în relațiile cu vecinii, strecurând printre rânduri prioritatea obscurelor sale „interese naționale”. Acestea stau în calea interesului Federației Ruse pentru dezvoltarea „întregii palete de legături politice, economice, culturale și spirituale cu Ucraina”. Ca și cum nu ar exista ocuparea Crimeii și războiul din Donbas, pe care l-au declanșat serviciile secrete ruse, binecuvântate și ghidate de Putin (a recunoscut-o chiar el), Moscova promite să depună „toate eforturile”, împreună cu „structurile internaționale și alte state interesate”, spre „reglementarea politico-diplomatică a conflictului intraucrainean”.

Ce „elegantă”, cinică, perfidă spălare pe mâini! Va mai trimite Putin soldați cu arme grele „în vacanță” pe teritoriul Ucrainei, va mai lansa tiruri de rachete asupra orașelor și satelor ucrainene, va mai doborî avioane?... Doar dacă ucrainenii nu vor respecta „interesul național” al rușilor…

Rusia să angajează să contribuie prioritar la afirmarea Abhaziei și Osetiei de Sud „ca state democratice moderne, consolidării poziției lor internaționale (adică recunoașterii oficiale –n.n.), asigurării securității și restabilirii lor social-economice”. Cât privește sentimentele Georgiei, căreia îi aparțin aceste teritorii și împotriva căreia a mers cu război Rusia pentru a le ocupa, Mosova declară cu inocență că este interesată de „normalizarea relațiilor” cu Tbilisi, așteptând ca acesta să se împace cu „realitățile politice din Transcaucazia”, adică să accepte ruperea unei părți din teritoriul său.

Chiar dacă nu mai folosește sintagma „vecinătatea apropiată”, Moscova ne tratează ca atare, punând un accent deosebit pe „spațiul postsovietic”, pe prioritățile „dezvoltării relațiilor bilaterale și multilaterale cu statele CSI, consolidării de mai departe a structurilor integraționale cu particicparea Rusiei în spațiul CSI”, coordonării eforturilor de „prezervare a moștenirii culural-istorice comune”, sprijinirii concetățenilor stabiliți în statele CSI, „perfecționării instrumentelor de drept internațional de apărare a drepturilor și intereselor lor legitime în sfera educațională, lingvistică, socială, a muncii, umanitară etc.”

Rusia se pronunță în favoarea unei lumi cu mai multe centre de putere, printre care să se numere și ea (cu propria „sferă de influență”), denunțând strategia de „expansiune geopolitică” a NATO, în defavoarea unei arhitecturi de securitate comună, propuse de Moscova. Ea vorbește despre o „criză” în relațiile cu Occidentul, ca o consecință a cursului SUA și a aliaților săi de a intimida, de „descuraja Rusia”, de a exercita „presiuni de ordin politic, economic, enformațional și de altă natură” asupra ei, subminând astfel „stabilitatea regională și globală”.

E iarăși o subtilă și sugestivă formă de justificare a intervenției ruse împotriva Georgiei și Ucrainei, a politicii „sferelor de influență”, pe care Moscova o promovează în relațiile cu UE, construind o uniune paralelă, Eurasiatică, în baza unui alt „sistem de valori”. „Spațiul economic și umanitar comun de la Atlantic până la Pacific” este văzut ca un proces strategic „de armonizare și îmbinare a integrării europene și eurasiatice”, ceea ce va permite, din punctul de vedere al Moscovei, eliminarea liniilor de divizare pe continentul european. Cum e posibil aceasta în condițiile unor „sisteme de valori” diferite nu se pune întrebarea.

Rusia va dispune și de un bloc militar propriu, prevăzându-se o „dezvoltare calitativă” a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (ODKB), ca „unul din elementele principale ale sistemului de securitate în spațiul postsovietic”, capabilă să reacționeze la provocările și pericolele moderne, „nu numai în zona de responsabilitate a ODKB, ci și în raioanele limitrofe”.

În aparență, Concepția nu aduce nimic nou, ci fixează post-factum schimbările deja operate în politica externă a Rusiei pe continentul european în procesul numit „ridicare din genunchi”. Viteza „ridicării” s-a mai redus în ultima vreme, odată cu scăderea prețurilor la petrol, dar reflecția spiritului revanșard mai bântuie capetele din Kremlin. Cel puțin, în raport cu „spațiul postsovietic”, e o concepție cu fața spre trecut, nu spre viitor.