Biserica de ciocolată și corul călugărilor ștrengari

Semne diacritice

Ecoul petrecerii pe care a dat-o Mitroplitul Vladimir cu prilejul zilei sale de naștere „mai este încă viu” în societate. Vorbeau două femei lângă blocul nostru (auzeam, vrând-nevrând): „Corespondentul îi întreabă: „Ce cadou îi duceți mitropolitului?”, - preotul nu s-o oprit, da’ preoteasa o încetinit și o răspuns în fugă – „O biserică de ciocolată! - ea ducea un talger acoperit cu un clopot”. „Am auzit că o spus „de ciocolată”, dar n-am înțeles că era o biserică…”. „Era o biserică, ce altceva putea să fie”.

Fiindcă a urmat la scurt timp după sindrofia aniversară dintr-un restaurant de lux a unui alt prelat, masa întinsă de cetățeanul Nicolae Cantarean în chipul Mitropolitului Vladimir, spre desfătarea gastronomică a oaspeților săi, a fost percepută de cetățenii consumatori de știri în cheia unei competiții culinare, atrăgând aprecierile neortodoxe ale creștinilor ortodocși gurmanzi și stimulând salivația multor enoriași vulnerabili din punct de vedere financiar, de diverse confesiuni și orientări geopolitice.

Dar s-au auzit și voci critice, chiar prea critice. Unii cetățeni, inclusiv care nu merg la biserică benevol sau a căror apartenență confesională mai urmează a fi clarificată, le-ar cere clericilor noștri devoțiunea, ascetismul, restricțiile alimentare ale călugărilor de pe Muntele Athos, care iau masa doar de două ori pe zi, cu o durată nu mai mare de 10 minute fiecare. Să nu exagerăm totuși, socoteala din munți nu se potrivește cu cea de pe șes. Posibil, o oarecare sobrietate ar fi în folosul bisericii, dar e treaba preoțimii cum își sărbătorește zilele de naștere. Și dacă enoriașii, care contribuie financiar la bunăstarea preoților nu se revoltă, de ce s-ar revolta jurnaliștii care nu merg la biserică?

Am discutat nu demult, ocazional, cu un cetățean care s-a prezentat ca paroh al unei biserici din Chișinău. Mi s-a adresat în stradă ca să-mi explice de ce preoții sunt datori să-și cumpere mașini luxoase. Din punctul său de vedere, preoțimea e parte a „intelectualității” și e datoare să-și asigure un grad corespunzător de bunăstare, haine, casă, mașină etc., altfel enoriașii, societatea nu îi vor prețui, nu îi vor trata cum li se cuvine rangului. Un preot nu poate fi mai „prejos” decât un profesor, un medic, un inginer etc., își argumenta el punctul de vedere.

Tradiția cozilor kilometrice în zilele de naștere a conducătorilor noștri iubiți, de orice rang, începe cu succes chiar de la primii ani de existență a statului Republica Moldova. Dacă ar fi să judecăm după lungimea rândurilor de oameni stând la ușă, a numărului de buchete de flori, de cadouri, depuse în brațele sărbătoriților, a „volumului” de cuvinte laudative, de respect și prețuire ce le-au fost adresate lui Snegur, Lucinschi, Voronin, Ghimpu, Filat etc., ei ar fi trebuit să rămână până azi în funcție… Deși călugăr, Mitropolitul Valdimir s-o fi considerând și demnitar, mai cu seamă circulând într-o mașină cu numere guvernamentale, cozile de „admiratori” pe care îi diriguiește, lingușirea sub formă de „felicitări” și recepțiile opulente nu i „se cuvin” conform statutului său „civil”?

Dar poate că astfel, adoptând un comportament laic, dând petreceri răsunătoare cu ocazii lumești, marcând propria zi de naștere în loc de ziua numelui vreunui sfânt, pe care l-a primit la botez sau când s-a călugărit, lăsând uniforma (sutana) pentru a face plajă în compania sexului frumos, prin Antalya (Ziarul de Gardă a publicat fotografii), sau pentru a explora niște zone turistice mai îndepărtate, exotice, clerul nostru face pași de apropiere față de cei umili, coboară către turma oropsită și prădată de păstorii ei politici?

Cu toate astea, recunosc, nu am avut de gând să scriu despre petrecerile preoților. Într-un fel, are dreptate parohul care mi-a vorbit în stradă. Nu numai ținuta vestimentară, preferințele imobiliare, automobilistice etc., dar și ținuta morală a preotului nu poate să difere mult de ținuta morală a celorlalți „intelectuali”. De ce i-am cere lui ce nu ne cerem nouă înșine? Am scris, pentru că cele două petreceri anticipează, accidental, dar și logic, într-un mod deloc surprinzător, pe plan moral, o faptă mult mai gravă, pe care nu o putem trece cu vederea, de care mitropolitul Vladimir nu poate fi absolvit nicidecum: implicarea în (geo)politica ce ne divizează, ne pornește pe unii împotriva altora.

Mă refer la intenția greu de înțeles a călugărilor de la Mănăstriea Curchi de a participa la o manifestație militaristă, de esență șovină, pe 24 august, batjocoritoare, umilitoare pentru o bună parte a creștinilor ortodocși, cântând în cor, pe o scenă improvizată din centrul Chișinăului, un cântecel zburdalnic, poznaș, de amor soldățesc. Un kitch. O fi fiind o comandă de sus, legată de misiunea „specială”, neortodoxă, a Bisericii Ruse, de importanța pe care Patriarhul Kirill o acordă spațiului „Rusiei istorice”, refacerii „lumii ruse”? Oricum, mi se pare o faptă rușinoasă, mișelească, ticăloasă în multe privințe.

Alexandru Tănase, ex-președintele Curții Constituționale, o spune mai bine, printr-o replică la Radio Europa Liberă: „Păi, eliberarea poți s-o faci tot anul, că nu s-a eliberat pe 24 nimic. Când eliberezi, pleci. Dar eu cred că ar fi foarte bine ca preoții să meargă să cânte nu în Piața Marii Adunări Naționale, nu au decât să se deplaseze lângă clădirea fostului Consulat italian, lângă actuala Academie de Arte, acolo sunt gropile de var și „eliberatorii” când au venit, ei au nimicit în primele zile peste 2 000 de preoți, dar în general, când cântă comuniștii cu preoții în Piață ar fi bine să țină cont de faptul că per total au fost nimiciți peste 560 de mii de preoți. Și acum, dacă ei cântă „Smugleanka” împreună… mie, cel puțin ca om simplu și ca enoriaș care nu sunt foarte bisericos, îmi arată un tablou foarte clar cine-s oamenii aceștia”.

G. Volkov, fostul șef al KGB-ului din RSSM, până în 1989, descrie în memoriile sale, apărute la Moscova, despre cum a paralizat KGB-ul voința și puterea de rezistență a clerului ortodox din republica proaspăt „eliberată”, infiltrându-și agenții în toate structurile bisericii, până la cel mai înalt nivel, al episcopilor. Aceasta ar putea explica episodul cu corul călugărilor ștrengari. Unii episcopi poartă în mod evident sutana ca pe o uniformă, având la dispoziție toate comoditățile „civile”, inclusiv case de vacanță cu piscine, unde merg să se relaxeze după o zi de muncă în biserică. Firește, vocația lor nu e rugăciunea, penitența, și nu spre „împărăția Domnului”, unde nu intră „nici iudeu, nici elin” și nici rus, mână ei turma, ci înapoi, spre închisoarea imperială numită în termeni moderni „russki mir”. Doamne ferește!

Finalul discuției din fața blocului nostru: „Ce să facă mitropolitul cu biserica de ciocolată?”. „S-o mănânce, ce poate să mai facă?…”