10:00:11 19.10.2017
Stiri

FOTO // DRUMUL spre capătul Pământului: „Am învăţat că nu ştiu nimic“

Reportaj 09.01.2017 09:01 Vizualizări1799 Autor: Ziarul National
FOTO // DRUMUL spre capătul Pământului: „Am învăţat că nu ştiu nimic“ Sursa: adevarul.ro

Dacian Păşcuţă e un tânăr antreprenor din Cluj care în vară a făcut călătoria vieţii lui: 700 de kilometri pe jos, cu rucsacul în spate, ca să ajungă la Santiago de Compostela, faimos loc de pelerinaj din lume. De ce? „Aveam o grămadă de întrebări existenţiale. Mi se părea că alerg cu toată viteza, alături de alţii, înspre nimic“.

Camino m-a învăţat că poţi trăi cu puţin. Trăim într-o societate care ne învaţă a avea succes în loc de a fi“, spune Dacian Păşcuţă (26 de ani), uitându-se lung la cafeaua de pe masă şi gândindu-se la călătoria pe care a făcut-o în vară, la Santiago de Compostela, locul din Spania unde an de an se adună milioane de turişti şi pelerini. Ne povesteşte că Santiago de Compostela înseamnă „Sfântul Iacob de pe Câmpul stelelor“ şi e o localitate din nord-vestul Spaniei care păstrează rămăşitele pământeşti ale Sfântului Iacob, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus. La câţiva kilometri de Santiago se află Finisterra – tradus din spaniolă înseamnă „capătul pământului“ –, un loc unde, încă de pe vremea celţilor, se credea că se sfârşeşte pământul şi dincolo de apa cât vezi cu ochii nu mai e nimic.

Călătoria a făcut-o dintr-o întâmplare. A mers pe jos 700 de kilometri, cu rucsacul în spate, a dormit pe plajă, în pădure şi în adăposturile special amenajate pentru pelerini numite albergues. L-au încercat trăiri diferite, de la bucurie, tristeţe, dezamăgire până la împlinire. A întâlnit oameni de toate felurile care l-au impresionat prin poveştile lor de viaţă şi cu tăria cu care îşi înfruntau soarta: de la pelerini care erau pe moarte până la pelerini care s-au vindecat de cancer şi făceau acel drum în semn de mulţumire. Toate în 26 de zile. La câteva săptămâni bune de la întoarcerea acasă încă purta, la propriu, urmele călătoriei.



„În ziua a 17-a am ajuns într-un orăşel tare frumos (n. r. - oraşul Luarca) şi am fost aşa de entuziasmat încât m-am aruncat în ocean. Nu m-am gândit. Nu ştiu ce a fost în mintea mea atunci. Nu ştiu. Uneori intri într-o transă. Aveam băşici pe talpă. Apa era sărată. Ustura... Băşicile s-au spart şi a intrat nisip şi pietricele. Nu mai puteam călca. Eram cazat la un albergue. M-am târât efectiv până acolo şi când m-am uitat la talpă erau toate culorile din lume. În momentul ăla am zis: drumul s-a terminat pentru mine!“, povesteşte Dacian. Însă acel moment a fost adevărata lui provocare.



„AI MEI AU ZIS CĂ-S NEBUN“

Dacian făcea parte din echipa speakerului motivaţional Lorand Soares-Szasz din Cluj. Acum are propria sa afacere. Acesta din urmă lansase o provocare: dacă firma creştea cu 300% până la sfârşitul anului, fiecare ce contribuia la reuşită primea bani ca să-şi facă un concediu de vis în 2015. „Sună corporatist, dar e o provocare foarte faină“, subliniază Dacian. Iar ca Lorand să-şi motiveze angajaţii s-a gândit să-i pună săptămânal să-şi prezinte fiecare locul unde vor să-şi facă acel concediu.

„Instinctiv mi-a venit să zic că vreau să merg pe Camino. Auzisem de la un prieten care încă nu făcuse drumul“, zice el. Le-a povestit colegilor despre drum şi era uşurat că a scăpat de prezentare. Însă, cuvintele rostite la întâmplare au început să-l bântuie. „Două nopţi n-am putut să dorm. Mă gândeam doar la posibilitatea asta: ce s-ar întâmpla dacă aş merge?“, povesteşte el.

S-a uitat cât e drumul, câţi kilometri ar trebui să facă pe zi, ce resurse şi pregătire ar implica, cine l-a mai făcut. Şi toate întrebările din lume i-au cotropit mintea în nopţile alea.

„Am făcut un drum până la Turda, 34 de kilometri. Să mă testez. A fost lejer. În șase ore jumate. Am văzut că-mi place. Timpul acela a fost de calitate, am fost doar eu cu gândurile mele. Mi-am rezolvat o grămadă din problemele care mi se adunaseră. La un moment dat ajunsesem să mă antrenez în fiecare weekend. Şi cumva, visul se contura. Atât de mult îmi doream încât am decis să mă duc din banii mei“, povesteşte Dacian. Cel mai lung drum făcut înainte să plec în Spania a fost din Cluj până la părinţii lui acasă, într-un sat din judeţul Sălaj, Solomon. Vreo 60 de kilometri în total. A plecat dimineaţa, la 6 şi ceva, din Cluj şi a ajuns seara pe la 8.00, în Sălaj.

„Ai mei au zis că-s nebun“, mărturiseşte el. Iar din aprilie, de când a început pregătirea pentru pelerinaj şi până la sfârşitul lui iulie când a început călătoria a luat la rând, la fiecare sfârşit de săptămână, toate rezervaţiile naturale ale Clujului şi toate spaţiile verzi din jurul oraşului: Tarniţa, Fânaţele Clujului, Cheile Turzii, Cheile Tureniului, Stufărişul de la Sic, Pădurea Hoia-Baciu. Devenise deja mai mult decât o dorinţă:

„Aveam o grămadă de întrebări existenţiale, despre care e rostul vieţii mele, unde alerg. Mi se părea că alerg cu toată viteza, alături de alţii, înspre nimic“.



A EVITAT DRUMUL PARCURS DE COELHO

De la Cluj a luat spre Bucureşti, apoi spre Bilbao, iar de acolo a început adevărata provocare, pe jos, până la Santiago de Compostela. Avea în spate un rucsac de câteva kilograme, cu haine bine alese ca bagajul să nu fie prea greu. Şi-a luat tricouri - tot timpul drumului avea un tricou afară la uscat, prins de rucsac -, pantaloni, şosete, lenjerie şi a doua pereche de bocanci. Ştia că sunt câteva drumuri mari şi late care duc la Santiago. Drumul Francez, Camino Frances, e cel mai celebru deoarece l-a parcurs Coelho când avea 39 de ani, când credea că viaţa lui n-are niciun sens. „Şi după ce a ajuns la Santiago şi-a dat seama că el trebuie să scrie. Iar la un an distanţă a scris Alchimistul“, adaugă Dacian. Coelho îşi descrie pelerinajul în cartea „Jurnalul unui mag“.

De atunci, an de an, zeci de pelerini aleg acest drum. În 2016 au fost în jur de 150.000. Ca să evite mulţimile a ales un drum mai puţin popular, dar unul spectaculos datorită peisajului. E un drum de coastă cunoscut sub numele Camino del Norte, Drumul din Nord. „Am urmărit trei lucruri: să nu fie chiar aşa de cald pentru că Camino Frances merge prin meseta spaniolă (n. r. - o zonă vastă de podiş). Pe Camino Del Norte aveam într-o parte oceanul, în cealaltă munţii. Interesant şi simbolic. Într-o dimineaţă am avut 5 grade Celsius. Al doilea motiv - oamenii, au fost mult mai puţini pe partea de coastă. Al treilea – mi-am dorit să simt cu adevărat că e o provocare“, mărturiseşte tânărul.



Estimase că termină drumul în 22 de zile. Fiind o fire organizată şi-a lăsat 4 zile ca rezervă în caz că se întâmplă ceva. Şi s-a întâmplat. Băşici în talpă a făcut din a treia zi. A aflat cât de mult contează ce tip de şosetă porţi, ce bocanci îţi iei, la ce interval de timp te descalţi şi laşi piciorul să respire. Nu a uitat să-şi îndese şi un cort în rucsac şi s-a gândit în ce locuri să doarmă: „Mi-am făcut un plan foarte bine definit. Cât pot să fac într-o zi, unde să mă opresc, dacă este albergue sau nu, dacă sunt restaurante sau nu“. Ca mâncare şi-a luat cu el batoane energizante care s-au dus în primele zile, când muşchii au fost foarte solicitaţi. Îşi cumpăra mâncare din orăşelele pe care le traversa. „Cel mai mult mi-am luat mâncare pe trei zile, dar am regretat pentru că era foarte greu (n.r. – bagajul)“, zice el. A gătit de puţine ori pe drum. „Gătitul era ca o chestie socială. Ne găseam câţiva, mergeam juma de zi împreună şi alegeam să gătim împreună. Să dormim în acelaşi loc“, povesteşte Dacian.




A gustat omleta spaniolilor cu cartofi, iar dimineaţa obişnuia să bea cafea doar pentru că era caldă, nu pentru aromă. Mânca fructe şi găsea locuri în acele orăşele unde se servea cina pelerinului. Era un meniu la preţ special pentru pelerini, 8-12 euro, cu două feluri de mâncare şi vin.

„Între pelerini există o conexiune foarte interesantă. Conexiune spirituală. Cum te vezi cu un pelerin zici: ăsta e de-al meu. Şi el a renunţat la tot ce a avut acasă, şi-a pus viaţa o lună pe pauză şi a venit aici să găsească ceva. Doar toţi mergem ca să găsim ceva“, mărturiseşte el. Ne spune că din drumul ăsta a învăţat tot: „Am învăţat că nu ştiu nimic. La orice te gândeşti am găsit: de la oameni care erau pe moarte la oameni care au scăpat de moarte şi acum îşi redefineau toată viaţa“.

Nu are vreun dubiu că întâlnirile pe care le-a avut în pelerinaj ar fi întâmplătoare. L-a intrigat enorm cât de plini de viaţă erau cei care mai aveau atât de puţin din ea. A dat şi peste oameni care nu credeau în viaţa după moarte. Primele zile au fost de acomodare. Mintea lui alerga într-una, se gândea ce a lăsat acasă, ce-l aşteaptă.

Cum plecase cu dorinţa de a afla răspunsuri filosofice prima persoană cu care a mers împreună cinci zile a fost, cinic, un profesor de filosofie din Germania. Nu era la primul lui Camino. Drumul l-a făcut să realizeze că singurul lucru care contează e prezentul, iar singura aşteptare pe care să o aibă de la oameni e ca aceştia să-şi urmeze inima.

„Fiecare pelerin cu care m-am întâlnit îmi servea mie o lecţie prin problema sau provocarea pe care el o avea. O regăseam şi în mine: o relaţie nepotrivită, o relaţie nevindecată, o limită pe care şi-o punea singur“, mărturiseşte tânărul.

EXPERIENŢELE FASCINANTE ALE MAESTRULUI ZEN

Ideea că în viaţă nu există coincidenţe i-a demontat-o un maestru zen din Franţa, armean prin naştere. Avea 77 de ani şi în urmă cu şase ani făcuse Camino. Atunci nu era maestru zen, dar cu o familie frumoasă, copiii căsătoriţi, la casele lor. Iar el s-a întrebat dacă asta a fost tot. „Şi-a zis să se ducă pe drumul ăsta şi a cerut un semn. A fost prostesc de curajos. Dar Divinitatea i-a răspuns.

Nu a zis ce semn aşteaptă. Sunt porţiuni pe Camino unde eşti pe asfalt. Era pe marginea drumului şi era îmbrăcat în gri. S-a gândit de ce nu şi-a luat o haină roşie ca să-l vadă maşinile de la distanţă, iar peste câteva ore ce găseşte agăţat în copac: o bluză roşie, mărimea lui. Iar el e un pic cam grăsuţ“, povesteşte Dacian. Însă maestrul zen nu părea convins.

Atunci a mai cerut un semn: să se întâlnească cu oameni care să-i povestească despre ţara lui natală. Asta în condiţiile în care el se prezenta ca fiind francez. Iar a doua zi de la năstruşnica dorinţă dă de trei oameni care-l întreabă dacă este cumva armean: un profesor de istorie din Olanda, o doamnă cu un soţ armean şi un tip ce-şi botezase copilul cu un nume de origine armeană. Şirul de coincidenţe stranii nu s-au oprit aici. Bărbatul îşi pierde tălpiciul stâng. În franceză, tălpici e tradus prin acelaşi cuvânt cu talpă. Într-o pădure, aproape de Santiago, găseşte un tălpici cu o mărime mai mare decât a lui. La Santiago s-a dus să-şi ia bani de la bancomat şi mi-a zis că a fost prima dată când şi-a uitat PIN-ul. Bancomatul i-a luat cardul. A tras concluzia că rostul lui e să rămână acolo. „La o terasă, la o cafea, găseşte un fluturaş scris în franceză care tradus ar suna în felul următor: «se poate spune că venirea Sfântului Iacob la Compostela este talpa credinţei noastre». De atunci, omul poartă în fiecare zi tălpiciul găsit. De şase ani. Mi-a zis: «Dacian, multă lume s-ar putea să-mi zică: astea nici nu-s miracole, sunt pur şi simplu întâmplări, dar nici măcar nu e asta important. Tot ce e important e că cine îşi ţine mâinile aşa nu primeşte nimic - şi închide mâinile – , dar dacă le ţine aşa – deschide mâinile – primeşte ceva»“, povesteşte tânărul pelerin.



ROSTUL PELERINAJULUI

Ne spune că în călătoria sa nici măcar nu şi-a pus problema dacă-i lipseşte ceva. Avea cu el telefonul şi posta din când în când poze pe Facebook. „Aveam un ghiozdan în spate şi asta era viaţa mea. Încă mai puteam să scot lucruri din el“, zice tânărul. Nu i-a fost frică nici în noaptea când dormea în hamac, în pădure, şi o vulpe dădea târcoale la proviziile de hrană ale pelerinilor, cocoţate în copaci.

Drumul îl cucerise. „Dacă m-ai fi întrebat în primele 10 zile aş fi zis: super tare experienţa, dar nu o mai fac în viaţa mea! Acum, probabil că la anul, dacă lucrurile se aşază, acolo sunt. E o experienţă care îţi oferă nişte lucruri pe care nu le primeşti altundeva: descoperi în tine nişte gânduri pe care nu ţi-ai permis să le gândeşti înainte, ţi-era frică, n-aveai timp, aveai impresia că e altceva. (...)

Lumea asta strigă, toată lumea asta strigă. Muzica asta din boxe strigă, traficul strigă, şeful strigă, telefonul strigă, totul strigă şi lucrurile care sunt cu adevărat importante tac. Şi aşteaptă să te duci tu la ele. Dar cât timp lucrurile astelalte strigă nu te duci la ele. Nu le auzi. Camino nu e singurul context în care tu poţi să găseşti lucrurile care tac, dar e unul dintre cele mai faine pentru că 30 de zile ai pus pe stop tot ce strigă“, mărturiseşte Dacian.

În a 17-a zi când s-a târât până la un adăpost din pricina rănilor din tălpi, care erau deschise după ce s-a aruncat entuziasmat în mare, l-a cuprins dezamăgirea.



„Îmi doream să continui. Mai aveam încă 250 de kilometri. Dar în momentul ăla am găsit putere, nu ştiu cum, şi am zis: nu, nu renunţ. Încerc eu să mă tai eu singur. Să văd. Nu mă duc la niciun doctor. Mi-am luat tălpile, foarfeca şi am început să tai. Şi în loc să tai împrejur (n.r. – cum, de regulă, se face) am tăiat în Y. Am desfăcut tot, am curăţat. Au căzut pietricele de acolo. Două ore mi-a luat toată operaţiunea asta. Şi apoi am pus pielea la loc. Şi am stat doar o zi. O zi îmi permiteam să stau“, explică Dacian. În ziua când a stat în pat vorbea cu corpul lui de parcă ar fi fost o persoană şi i-a făcut o promisiune: dacă se vindecă şi îl ajută să ajungă până la final se va schimba relaţia dintre ei.

Săptămâni întregi a mai păstrat urmele acelor răni. Şi-a păstrat pielea din talpă ca să-şi amintească de durerea pe care a simţit-o atunci. Era impresionat cum în fiecare seară pelerinii se mişcau parcă teleghidaţi, rupţi de oboseală şi durere: „Aşa mergeam toţi, ca roboţii. Şi mă gândeam: oamenii ăştia nu o să mai meargă. Şi dimineaţa aveau o viteză de nu-i vedeai. Cred că fiecare merge acolo cu un motiv, iar motivul ăla, dacă e mai mare decât tine, e mai mare decât durerea“.

În Santiago a ajuns cu ajutorul unei hărţi neconvenţionale: o scoică, simbolul drumului, care apărea din când în când pe borne, jos, pe pământ, ca să-i arate pelerinului că e pe drumul cel bun. „Cum ştii în ce direcţie să o iei? Trebuie să urmăreşti întâlnirea razelor. Toate razele sunt drumuri spre Santiago. În Galicia trebuie să urmezi raza din mijloc“, zice Dacian. Şi tot la Santiago a rămas fără bani – 1.500 de euro l-a costat toată călătoria cu echipamente cu tot - şi nu a mai putut lua suveniruri. Şi-a păstrat paşaportul de pelerin primit la destinaţie, o diplomă de pelerin, iar scoica cu o cruce roşie, simbolul pelerinajului, a dăruit-o unei prietene din România. Surpriza face că după ce a dăruit-o, un pelerin i-a trimis prin poştă un cadou: o scoică cu cruce roşie. Toate poveştile culese de pe drum, oamenii pe care i-a întâlnit şi coincidenţele de care s-a lovit îşi vor găsi loc într-o carte. Poate în 2017 va repeta experienţa. „După ce-l faci o dată simţi că trebui să-l repeţi. E ca un virus“, mărturiseşte Dacian.



Sursa: adevarul.ro

Merită și prietenii tăi să stie ASTA. Informează-i acum!





Comentarii
Promo
Promo
Punct de vedere NAȚIONAL
16.10.2017 09:19 Nicolae Negru PAS și PD se află într-o barcă sau de...

13.10.2017 09:18 Nicolae Negru Excursia de 28 de milioane de euro a ...

09.10.2017 09:19 Nicolae Negru Referendumul anti-Chirtoacă și boicot...

Horoscop
Vezi horoscopul tău pentru astăzi
Capricorn
Vărsător
Pești
Berbec
Taur
Gemeni
Rac
Leu
Fecioară
Balanță
Scorpion
Săgetător
Promo
Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Recomandat
Sondaj
Credeți că UE trebuie să revizuiască Acordul de asociere și să suspende finanțarea R. Moldova, după aprobarea sistemului electoral mixt?
Prietenii noștri

Ziarul Național 2013-2017. Toate drepturile sunt rezervate

Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md